17 ani de la moartea lui Ion Rațiu

17 ani astăzi de la trecerea în neființă a lui Ion Ratiu. Conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost adus la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Fiul său Nicolae Rațiu a scris un emoționant elogiu pentru înmormântare, pe care vă invităm să-l citiți.

Turda, România, 23.01.2000

Există o vorbă pe care nu pot să mi-o scot din cap, când mă gândesc la cariera politică a tatălui meu, Ion Rațiu, în România: ”Dumnezeu să mă ferească de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”. Admirat și respectat de vrăjmași, el a fost temut, din păcate, chiar de către prieteni. Și asta pentru un singur motiv – nu putea fi controlat. Gelozia față de această independență i-a orbit pe prietenii lui. Vorbesc despre asta acum, pentru că în timpul vieții sale el nu ar fi făcut-o niciodată.
Am fost mândru de el când, în 1991, i-a făcut pe mineri să plece din Camera Deputaților, spunându-le să se întoarcă la cabinele de vot. În acel moment cred că a salvat democrația în România. Oamenii au realizat acest lucru – prietenii lui s-au simțit ofensați. Inima mea a sângerat pentru el în 1996, când, după o viață dedicată luptei pentru democrație, prietenii săi i-au refuzat orice post ministerial, oferind în schimb aceste poziții unor oameni care și-au petrecut viața sprijinind exact opusul democrației: comunismul. “Se întâmplă măcar un singur lucru drept în România?”, l-am întrebat atunci. “Vor învăța”, a răspuns el. Nu au reușit însă să învețe că Ion Rațiu este motivat de o dorință imensă de a-și servi țara, și nu propriile interese. Regulile sale nu erau regulile lor.
Relația noastră a fost binecuvântată cu mult umor. “Cum poți face o mică avere în România?”, m-a întrebat el odată. “Nu am nicio idee”, i-am răspuns. “Dacă investești una mare”. Acest lucru a fost perfect valabil în cazul său, dar nu i-a păsat, pentru că a făcut ceea ce a vrut să facă – iar pe un spirit independent cu o asemenea dragoste de țară nimic nu-l poate descuraja. Se spune că politicienii trebuie să înghită o broască râioasă pe stomacul gol dimineața. Și mulți dintre voi vor spune: “Dar și el a fost politician”. A fost, dar unul cu față umană. Ca fiu, m-am gândit la el ca la un adevărat om de stat. Ceea ce vedeai era ceea ce primeai. I-am spus de mai multe ori în momente de profundă dezamăgire – și nu au fost puține: “Nu te plânge. Dacă ești în politică și vrei să câștigi, trebuie să joci după regulile celorlalți”. El a refuzat. Regulile lor nu erau regulile lui.
În 1992, când s-a votat pentru alegerea candidatului CDR în vederea alegerilor prezidențiale, susținătorii i-au spus că ar putea să-și cumpere nominalizarea. Propriul său partid, manevrat de Coposu, a votat împotriva lui. La numărătoarea finală a pierdut la diferență de un singur vot. Și nici măcar pe acela nu a considerat că ar trebui să-l cumpere, chiar dacă își dorea foarte mult să candideze. Mai târziu, la alegeri, un necunoscut venind de nicăieri a obținut 35% din voturi. Cred că tatăl meu ar fi câștigat scrutinul. Mulți l-au îndemnat să-l conteste pe Coposu. Nu a făcut-o niciodată – ruperea partidului strămoșilor săi era pentru el o anatemă.
Ion Ratiu credea cu tărie că ar fi fost cel mai bun președinte pentru țară. Din momentul în care, în ianuarie 1990, a fost ales candidat al PNȚ și până în ziua în care a murit, el a fost convins de asta. Ego-ul său a fost enorm – în asta a stat puterea, dar și slăbiciunea lui. De multe ori era greu să trăiești și să lucrezi cu el, dar întotdeauna te inspira. A fost iubit de oameni, dar putea trezi și sentimente de ură. Caracterul său cerea întotdeauna o reacție.
În ciuda manierelor sale calme și controlate, avea o determinare de fier. Chiar și în anii 1950, ’60 și ’70, când niciunul dintre noi nu mai credea în căderea comunismului, el și-a păstrat credința. “Dacă românii văd că în Occident încă arde o mică luminiță pentru libertatea lor, își vor păstra și ei vii speranțele”, spunea el. Uneori părea că doar el a mai rămas să păstreze această speranță. În familie obișnuiam să asemănăm lupta lui pentru România cu morcovul atârnat de bățul cu care momești măgarul să meargă înainte.
Săptămâna viitoare se împlinesc 10 ani de când visul său a devenit realitate, iar el s-a reîntors în mult iubita sa țară, aici, la Turda. În urmă cu zece ani am intrat cu toții în casa familiei, în biserica ctitorită de familie, la cimitirul familiei. Acum facem același lucru. Este greu, dar ar trebui să fim veseli și acum, ca și atunci, pentru că el a apucat să-și împlinească visul. A fost bonusul care a făcut ca bătălia sa de-o viață să merite. Câți oameni pot spune că viața începe la 72 de ani? El a făcut-o.
Nu a avut suficient timp pentru a face toate lucrurile pe care ar fi vrut să le facă. Energia lui nu se termina niciodată. Obișnuia să spună că atunci când îi va veni sorocul ar vrea să se întâmple repede. A plecat mai repede chiar și de cât se aștepta el, cu marele regret că România nu a ajuns țara la care visase. Celălalt mare regret al său a fost că partidul pe care-l iubise, partidul strămoșilor săi, nu a devenit ceea ce sperase el că va fi și că nu i s-a dat o șansă reală de a contribui. Însă nici chiar asta nu l-a amărât – nu și-a făcut prea multe iluzii legate de semenii săi. Îmi amintesc cum l-am găsit într-o zi cufundat în disperare, pentru că primise o scrisoare de la cineva care-l ataca foarte dur. A făcut atunci o remarcă pe care n-am uitat-o: “De ce mă urăște atât de tare? Pentru că nu l-am ajutat niciodată”.
Îl întrista profund să vadă condițiile precare în care trăiau majoritatea românilor. Privat și fără niciun fel de publicitate a ajutat multe persoane. Organizația pe care a fondat-o a continuat să facă asta. Dacă există nemurire pe pământ, în cazul său aceasta se datorează exemplului public pe care l-a dat servindu-și țara, lucru care se vede din cărțile sale, din jurnalele sale, din ziarul său, din inițiativele de până acum și cele ce vor urma ale Fundației Rațiu. La un moment dat în viitor, când se va uita în jos – sau în sus, cum glumea de multe ori că se va întâmpla mai degrabă – ne va trage de urechi dacă nu vom fi în stare să-i îndeplinim dorințele și visele.
Ultima glumă a făcut-o cu doar câteva ore înainte de a muri, când, într-un scurt moment de luciditate, a spus: “Știi, este un lucru extraordinar să poți învăța în fiecare zi ceva nou”. ”La ce te referi?”, l-am întrebat, oarecum surprins. “Astăzi învăț cum să mor”, a răspuns el zâmbind.
Până în ultimul moment, viața a fost pentru el o extraordinară și incredibilă aventură. A trăit bine și a fost conștient de asta. A avut o viață care pe mine, ca fiu al lui, m-a făcut mândru și cred că și pe el l-a făcut să se simtă la fel. Amintirea lui se va estompa, dar nu va dispărea niciodată. A crezut în ceva foarte special din inimile oamenilor. Era uşor să îl iubeşti. A fost un om tolerant… un om care a atins sufletele românilor pentru totdeauna… a fost un bun român.

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii