Zaharia şi Isaia au profeţit în cărţile lor, alături de Psalmi despre sacrificiul Hristic şi Patimile Fiului lui Dumnezeu, iar Vechiul Testament abundă în descrieri ale căror exactitate nu poate să lase loc de îndoială decât în acele inimi în care lumina cea adevărată nu a pătruns. După intrarea plină de exuberanţă în Ierusalim, descrisă şi ea de profetul Zaharia, acelaşi oraş devine scena martirizării lui Iisus Hristos. Capitolul 11 al cărţii lui Zaharia se împlineşte în acele zile, culminând cu vânzarea cea pe treizeci de arginţi a lui Iuda Iscarioteanul. Frângerea celor două toiage de care vorbeşte metaforic profetul, unul numit „Îndurare” şi celălalt „Lagământ” repetă gestul lui Moise care a aruncat cele două table, ca simbol al  ruperii legământului divin.

Dar toate acele gesturi erau unele cu urmări post-factum, în vreme ce frângerea Fiului, prin Patimile profeţite cu asupra de măsură în scrierile Vechiului Testament urma să se răsfrângă asupra drepţilor morţi de la Facerea lumii şi până la venirea Sa. Prea adesea trecem cu vederea acest fapt. Dacă am putea vedea toate evenimentele Săptămânii Mari aşa cum acceptăm convenţia propusă în orice film, poate că am găsi în inima noastră resurse să urmărim cu sufletul la gură nu doar înfruntarea tânărului vrăjitor Harry Potter cu Cap de Mort, ci şi povestea celui mai faimos „vrăjitor” al omenirii.

Poate că vi se pare exagerată comparaţia mea, dar orice alt personaj adus de un regizor iscusit pe marile ecrane, care ar şti trecutul celor întâlniţi, i-ar alunga pe demoni din trupurile nefericiţilor, ar vindeca orbi şi şchiopi şi ar umple mrejele pescarilor sleiţi de puteri şi de foame cu peşte, ar avea succes. Dacă ar învia un cadavru, făcându-l să umble cu feşele morţii după patru zile, ar schimba apa săracilor în vin şi ar sătura o mulţime îmensă cu câteva pâini şi câţiva peşti, nu ar fi el un personaj alături de care să fii cu tot sufletul?

Nu i-ai urmări aventurile, nu i-ai detesta pe cei ce i-ar sta împotrivă? Nu ai fi devastat de Tatăl ce-l lasă pe mâna oamenilor simpli şi nechibzuiţi, cu simţurile vrăjite de tabăra adversă? Nu ţi-ai încleşta pumnii de milă văzându-l zdrobit, murind în chinuri şi certându-şi Tatăl că l-a părăsit?

Şi nu te-ai bucura văzând cum sufletul lui se coboară în Infern, de unde se prind de el şi unii de alţii, într-un şir lung şi plin de avânt, toţi cei drepţi şi buni, ce muriseră de la începutul lumii? N-ai privi cu milă înspre cei rămaşi în lumea umbrelor, legaţi de propria răutate şi de trecutul întunecat? Mi-e greu să cred că nu ţi s-ar uşura sufletul, văzând cum lumea luminii se umple de sufletele celor scoşi din întuneric şi pe El, Salvatorul, în mijlocul tuturor.

Pun pariu că într-un reuşit film 3D ai întinde şi tu degetul să-i pipăi urma cuielor din palme. Dar aşa cum postul propus pentru curăţirea sufletului prin cea a trupului nu e la fel de atrăgător precum o reţetă miraculoasă de detoxifiere, nici Săptămâna Mare nu are şanse să fie decât pentru unii, o mistuitoare declaraţie de iubire pentru omenire.

În fiecare din noi există un mic mormânt

Să fim cinstiţi, „toți lingem blidele lui Dumnezeu”. Ne bucurăm de vacanţele şi zilele libere de sărbători, dar câţi o facem punând mai întâi bucuria sufletului şi abia pe urmă pe cea a maţului? Câţi rămânem de partea cimitirelor şi câţi de partea luminii?

În fiecare din noi există un mic mormânt,  o durere, o remușcare, un păcat peste care nu am trecut. Sunt aceste câteva zile măcar, când îl putem invita pe Eroul cel mare al Omenirii să se apropie şi să nu mai mergem iarăşi şi iarăşi spre grotele obscure pe care le avem în noi.

Logica nesigură și inconcludentă a fricii se poate înfrânge, intrând în cea mai straşnică aventură 3D din istoria omenirii. Putem păşi pe Calea lui „Lazăre, vino afara!”.

Pe calea plânsului în singurătate  nu e decât slăbiciune și nesiguranță, care ne blochează. Mereu vor fi probleme. De îndată ce una este rezolvată, apare alta, dar există un legământ pe care doar noi îl putem frânge. Iisus, vrăjitorul cel iscusit al inimilor noastre face din nou apa în vin şi durerea  noastră o transformă în pace.

„Sunt viu” îmi spun şi o face fiecare din noi, căci ne place să uităm câteodată de mortul dinlăuntrul nostru. Acela clădit din minciuni şi răutăţi, din egoism şi trădări, din zgârcenie şi lăcomie. Uităm prea adesea că El ştie să vorbească fiecărui mort din noi, ne spune să nu ne temem și să mergem spre El. Nu doar în această săptămână a Patimilor ne aşteaptă să dăm piatra de pe mortul din noi la o parte, oricât de greu ar fi trecutul.

Orgoliul, cel ce blochează sufletul poate fi şters de bucuria unui Domn viu. „Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre”. Şi nu întreabă pe nimeni cât de mare e şunca din coşul cu bucate, nici cât a costat vinul. E greu să accepţi, când te mândreşti cu maşina din curte, cu casa, vacanţa exotică, costumul, rochia, poşeta, aurul, că Marele Film e unul singur pentru toţi.

E greu să accepţi că nu există o sărăcie a inimii, ci doar una a iubirii şi atunci poate că ai nevoie de un cardiotonic pe care nicio farmacie din lume nu ţi-l poate da. Cât timp îl laşi pe Salvator să-ţi locuiască suferința, mărturiseşti că viaţa învinge mereu, căci numai cei ce se simt singuri se tem.