178619_515922961768950_502156811_o

   de Mircea Dobocan, 29 ianuarie 2013

Conceptul de stat de drept are ca fundament două premise esenţiale: separaţia puterilor şi supremaţia legii. Separaţia puterilor are la bază mecanismul “checks and balances”, care presupune restricţionarea reciprocă între puterile executivă, judecătorească şi legislativă, astfel încât nici una să nu le subordoneze pe celelalte. Supremaţia legii are ca rol protejarea democraţiei şi a drepturilor cetăţeneşti: „rule of law” versus „rule of man”.

   Deşi în teorie lucrurile arată impecabil, în practică situaţia este alta. În România planează incertitudinea: membrii executivului pot fi şi sunt parte din legislativ, ajungându-se în situaţia în care executivul îndeplineşte funcţia de legiferare, prin ordonanţe de guvern. De cele mai multe ori, conflictele juridice de natură constituţională între instituţiile statului apar ca efect al blocajelor dintre partidele politice, în funcţie de orice fel de interese, mai puţin interesul naţional. Aceste conflicte sunt rezolvate de o Curte Constituţională ai cărei judecători sunt numiţi politic, fiecare pe o durată de 9 ani. Această instituţie are vocaţia să acţioneze la comandă politică: în esenţă, ea este o fotografie a majorităţilor politice din Parlament, la fiecare 3 ani.

   Din această stare de fapt şi de drept rezultă că puterea legislativă se contopeşte cu cea executivă, sub oblăduirea unei majorităţi politice parlamentare. Faptic, distincţia dintre legislativ şi executiv este aproape imposibilă. Aplicând teoria separaţiei puterilor, observăm ca în România există, pe de o parte, o super-putere legislativ-executivă dirijată de factorul politic şi, pe de altă parte, o putere judecătorească, încă nesubordonată politic.

De ce pledez pentru o politică a justiţiei?

   În primul rând, pentru că justiţia este una dintre puterile statului. Politica nu se confundă cu partidele politice. Politica este arta de a guverna şi de a menţine ordinea într-o comunitate, iar partidele politice sunt nişte grupări de persoane cu valori, ideologii, preocupări şi interese comune prin intermediul cărora acele persoane doresc să atingă nişte obiective. A face politică înseamnă a participa activ la discutarea şi rezolvarea treburilor cetăţii. Justiţia fiind una dintre puterile care participă activ în viaţa cetăţii, trebuie să aibă propria sa politică. Cu atât mai mult cu cât celelalte două puteri urmează, în mod coordonat, politica partidelor politice.

   În al doilea rând, deoarece justiţia nu este singura putere în stat. În absenţa celorlalte puteri, independenţa justiţiei ar deveni un concept depăşit. Prin urmare, independenţa justiţiei trebuie să se manifeste activ în prevenirea şi combaterea atât a influenţelor provenite din partea puterii legislativ-executive, cât şi a celor ce provin din alte surse.

   În al treilea rând, justiţia trebuie să-şi obţină independenţa, pentru a-şi putea demonstra imparţialitatea. Justiția depinde de celelalte puteri în sens material, prin plata salariilor judecătorilor şi asigurarea infrastructurii necesare. Niciodată nu sunt suficienţi bani pentru justiţie, însă rapoartele Curţii de Conturi dezvăluie anual cum se evaporă miliarde din banii contribuabililor. După care oălele se sparg tot în capul Justiţiei. Ca un remediu, organele administrative ale sistemului judiciar pot propune atribuirea calităţii de ordonator de credite, distinct de Ministerul Justiţiei, care prin reglementare şi structură este aşezat sub umbrela intereselor partidelor politice, care sunt nişte „grupuri de oameni”. Ar fi un pas important pentru obţinerea şi a acestui fel de independenţă. Apoi, referitor la deciziile instanţelor, acestea au la bază fapte şi se iau în conformitate cu legea, fără restricţii, influenţe, presiuni, stimulente sau ameninţări. Realitatea ne demonstrează contrariul, şi anume faptul că uneori se fac presiuni, se încearcă influenţarea actului de justiţie, judecătorii sunt ameninţaţi; alteori, reprezentanţi ai celorlalte puteri spun ce şi cum ar trebui să decidă justiţia. Doar o justiţie independentă poate reacţiona ferm şi imparţial în aceste cazuri.

   În al patrulea rând, trebuie clarificată relaţia dintre justiţie şi mass-media. Media fiind un actor social important, cu rolul de a modela opinia publică, interferează cu justiţia. Nu puţine sunt anchetele jurnalistice care, după prezentarea în justiţie, au condus la condamnări. La rândul ei, Justiţia, fiind instituţia la care cetăţeanul poate şi trebuie să apeleze pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să fie funcţională şi să inspire încredere; are astfel nevoie de media. Fără a intra în detalii tehnice, cred că relaţia cu media trebuie să aibă următoarele două premise majore: în primul rând, buna funcţionare a justiţiei prevalează libertăţii de exprimare a presei; în al doilea rând, restrângerile privind liberul acces al presei la informaţii vor respecta principiul minimei intervenţii. Prin însuşirea mutuală şi respectarea acestor principii putem pune bazele unei societăţi orientate mai mult către cultură şi educaţie, şi mai puţin ahtiată după tele-justiţie. Tot astfel, va fi conştientizată şi apreciată importanţa prezumţiei de nevinovăție, iar numărul condamnărilor României la CEDO pentru nerespectarea ei ar putea fi diminuat.

   În al cincilea rând, justiţia trebuie să-şi conştientizeze şi asume rolul în statul de drept. Principala preocupare a sistemului jurisdicţional este respectarea ordinii de drept de către persoane şi instituţii. Sistemele umane, în general, prezintă anumite vulnerabilităţi. Spre exemplu, corupţia. Sistemul de justiţie funcţionează prin intermediul oamenilor – judecători, procurori, avocaţi, cetăţeni, deci este vulnerabil. Am observat că în prezent nu există o strategie de combatere a corupţiei clară, fermă, definită. Există un document intitulat „Strategia de întărire a integrităţii în justiţie: 2011 -2016”; or, acolo unde există corupţie, nu există integritate. Cum se poate consolida ceva care nu există? Nu intenţionez să mă rezum doar la această notă critică, şi propun o soluţie simplă: dacă în sistem există corupţie, atunci să implementăm o „Strategie de combatere şi prevenire a corupţiei în justiţie: 2013 -Forever”.

   Nu în ultimul rând, nucleul sistemului de justiţie îl reprezintă justiţiabilul.

  În concluzie, existenţa şi afirmarea unei Politici a Justiţiei în România este necesară, având ca sursă în primul rând teoria separaţiei puterilor în stat, în al doilea rând existenţa de fapt a unei super-puteri legislativ-executive dirijate de factorul politic şi în al treilea rând necesitățile de ordin practic pe care le impune realitatea socială: asigurarea independenţei şi imparţialităţii, relaţiile cu mass-media, încrederea cetăţeanului într-o justiţie care-şi conştientizează şi asumă rolul de putere în stat.