Vasile Cristea, fostul director al Grădinii Botanice “Alexandru Borza” din Cluj-Napoca, fost decan, cancelar, prorector, cadru didactic al Universității Babeș-Bolyai, cu o activitate profesională de peste 40 de ani, ne-a declarat că evoluția sa în domeniul învățământului superior a fost una firească, ”fără sărit trepte” și că a avut noroc în viață pentru că ”fără noroc nu poți să faci multe!” De asemenea, a făcut  o comparație între generațiile de atunci și cele din zilele noastre.

Cum a început totul și ce a reprezentat acest drum pentru dumneavoastră?

Am început ca student în urma unui examen de admitere, care era foarte serios, iar din anul 1971 am început să lucrez ca asistent stagiar pentru că nu exista pe atunci funcția de preparator, aceasta fiind reintrodusă după ’90. Am parcurs toate etapele, de la asistent stagiar la asistent, după ce mi-am luat doctoratul am concurat pentru postul de șef de lucrări și abia după Revoluție am putut să  concurez pentru cel de conferențiar și apoi profesor. În total am lucrat la această Universitate 48 de ani! Si acum sunt al Universității, ca profesor emerit, dar din toamna aceasta am decis să nu mai fac activități didactice la nivel licență/masterat, ci numai la școala doctorală.

Cum descrieți relația cu această instituție?

Am fost și sunt legat de această Facultate și nu o spun ca să mă laud, ci cu o oarecare urmă de regret, pentru că am constatat că foarte mulți care urmează după generația mea, nu mai sunt legați de această instituție emblematică pentru urbea noastră.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră titlul de Profesor de Onoare și cel de Doctor Honoris Causa?

Sunt lucruri care îți dau o bucurie, nu neapărat că este o recunoaștere a meritelor tale, ci mai degrabă este o recunoaștere a eforturilor pe care le-ai făcut pentru a dezvolta domeniul în care ai pornit și totodată pentru a dezvolta colaborări cu domeniile înrudite.

Ce a însemnat pentru dvs. perioada anilor ’90?

A fost o perioadă extrem de interesantă și dificilă,  pentru că trebuia să facem reformă în România, trebuiau introduse principiile democrației și nu prea știam decât o singură democrație, cea populară sau muncitorească. Era necesar să menținem această Universitate la nivelul și așteptările la care era considerată în perioada interbelică. Timp îndelungat am încercat să convingem anumiți colegi să rămână în Universitate, altfel s-ar fi creat o altă Universitate separată de aceasta. Așa s-a născut multiculturalismul la Universitatea Babeș Bolyai, cu multă răbdare și diplomație.

Perioada cea mai agitată a fost după ’90. Eu am ieșit în occident în anul 1993, aveam pe atunci la activ 20 de ani de lucru, era foarte greu să faci reformă și să armonizezi sistemul din țară cu cel din Europa.

Una dintre persoanele implicate în realizarea acestei reforme a fost Andrei Marga (n.r. fost rector al UBB), care a avut șansa să petreacă o perioadă destul de lungă în Germania, a știut să deschidă ochii, să privească, să simtă, să împrumute influențe și mai apoi să le aplice la noi, în UBB.

Ați întâmpinat dificultăți pe parcursul activității profesionale?

Greutăți și opreliști au fost încă de la început, asta și din cauza mea, pentru că în viață trebuie să știi să fii și abil. Am încercat să fiu în acest fel, dar, în multe situații, nu mi-a reușit din păcate și asta a dus bineînțeles la anumite urmări. Întotdeauna mi-a plăcut să spun ceea ce gândesc, dar nu e bine…în felul acesta îți faci mulți ne-preieteni, ca să zic așa! Oricum ar fi fost, eu am considerat că e bine să spun ceea ce cred legat de o anumită problemă.

Puteți exemplifica o situație dificilă care v-a marcat?

După primul an de angajare aici, am vrut să mă înscriu la doctorat, discutasem cu profesorul care avea drept de conducere, am stabilit o temă. Unul dintre profesorii din comisie m-a întrebat ce temă am ales și de ce am ales tema respectivă? Atunci, am dat cu ”bâta în baltă” pentru că am afirmat că un alt subiect s-a făcut de 30 de ani încoace, iar acel profesor care dispunea de o anumită putere în instituție, a spus că nu este de acord să fiu admis decât dacă voi face o teză cu subiectul despre care am afirmat că s-a tot făcut. La urma urmei am făcut ceea ce mi s-a impus, nu ceea ce doream.

Considerați că există o discrepanță între generațiile anterioare și generațiile de acum?

Întotdeauna a fost și e normal să fie! Foarte dinamici sunt cei care vin din urmă, dar  foarte mulți nu sunt sufletește legați de această instituție, știu ce au de făcut, care sunt lucrurile de pe urma cărora pot beneficia și doresc să meargă cât mai sus. Aș completa cu faptul că îmi doresc ca profesorii să iubească studenții, nu cum se întâmplă la unele cursuri în care profesorul avertizează studentul cu  “profesorul nu vă iartă la examen”.

Munca unui dascăl este presarată cu de toate, dar cel mai important este să îți menții calmul, să oferi sprijin studenților chiar dacă sunt stângaci, chiar dacă întâmpini probleme.

Ce ați schimba în sistemul de învățământ superior?

În primul rând, aș introduce obligativitatea la seminarii și în cadrul lucrărilor practice pentru că acolo dascălul discută cu un colectiv mai restrâns și poate să îl vadă pe fiecare așa cum este. Sunt tineri emotivi care dau impresia că nu știu, iar tu ca dascăl trebuie să găsești punctul sensibil al studentului, încât să îl faci să depășească această stare.

La sistemul Bologna, nu este bine corelată partea de licență cu cea de master. La nivelul licenței sunt supra-aglomerați cu discipline, aici aș opta pentru cultură generală, iar la master aș alege o specializare care poate fi continuată mai apoi cu doctoratul.

Sursa foto: Vasile Cristea, arhiva personală

Diana Stefana Maftei