Cultura pe viu, cu Bogdan Georgescu: „Până la urmă nu e vorba despre alb şi negru”

După „Antisocial” piesa inspirată din scandalul „Şincai” regizorul Bogdan Georgescu a avut o nouă premieră la Sibiu în cadrul FITS 2016.

Cu siguranţă vă amintiţi scandalul de anul trecut din Liceul Teoretic „Gheorghe Sincai” şi de transpunerea subiectului într-o piesă de teatru, marca Bogdan Georgescu. Cu ajutorul elevilor din liceu, el a construit atunci conflictul şi desfăşurarea unei poveşti răsărite din stricta actualitate românească. „Antisocial” a fost o piesă care s-a jucat cu succes şi a fost urmată de discuţii cu spectatorii.

Profund legat de problemele comunităţii, Bogdan Georgescu refuză simpla poziţie de fereastră prin care poţi privi realitatea imediată şi nicidecum pe cea de vitraliu care edulcorează un subiect până la diluarea şi pierderea sa în anonimatul banalului cotidian. El este, mai degrabă un creator 3D, dar care nu îşi răpeşte spectatorul, ci îi plasează acţiunea în imediata sa proximitate.

Convins că arta interacţionează şi poate schimba câte ceva în lumea noastră, Bogdan Georgescu a intrat în penitenciare sau în cartierul bucureştean Rahova, în liceul „Şincai”, atingând subiecte fierbinţi cum este universul carceral, pierderea locuinţelor în urma retrocedărilor abuzive, munca extenuantă din corporaţii, fondurile europene cheltuite aiurea, tensiunile interetnice şi efectele lor asupra familiilor ori degradarea sistemului de învăţământ.

Anul acesta, Bogdan Georgescu s-a inspirat dintr-un alt subiect care a polarizat interesul masiv al societăţii româneşti, copiii Bodnariu luaţi de Barnevernet, mecanismul norvegian de „protejat” minori, din sânul familiei de români.

Premiera spectacolului „Minor” a avut loc la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, miercuri, 15 iunie, cu două zile înainte ca Bogdan Georgescu să fie sărbătorit de chiar actorii cu care a lucrat la această piesă, alături de participanţii la festival.

Textul acestei piese a suferit numeroase transformări de-a lungul repetiţiilor, în funcţie de evoluţia cazului, iar actorii au fost nevoiţi să ţină pasul cu ele, ceea ce a dat o tuşă suplimentară de dinamism unui spectacol altfel static.

Subiectul piesei e simplu: o comisie parlamentară discută cazul Bodnariu şi membrii ei decid să meargă în Norvegia pentru o mai bună documentare, dar toată dezbaterea cazului duce la o excursie, alături de familie, cu obiective turistice şi alegerea cazarii cu posibilităţi multiple de relaxare.

Subiectul principal a fost dublat de unul secundar, când membrii unei orchestre de cameră refuză să mai cânte într-un concert, însă unul cedează, iar ceilalţi îi acoperă prin strigăte evoluţia solitară. Este o parabolă a societăţii care, de cele mai multe ori, refuză să reacţioneze. Aceiaşi actori, alte drame, cărora li s-au adăugat scurte poveşti de viaţă proiectate pe fundal, sub formă de text.

Efectul de caleidoscop din copilăria noastră, când aceleaşi elemente nu formau niciodată acelaşi desen de două ori, a dat prospeţime spectacolului, făcând ca fiecare spectator să se regăsească în mai multe ipostaze. E şi acesta un spectacol-sirenă care ar merita dus pe cât mai multe scene din România. Nu întâmplător, este al doilea element al unei trilogii începute cu „Antisocial”.

Am profitat de conferinţa de presă de după spectacol, ca să stau de vorbă cu Bogdan Georgescu şi prima mea curiozitate a fost dacă acest gen de spectacol, cu construcţie liberă în timpul repetiţiilor va merge mai departe şi ne putem aştepta la unul care să se schimbe de la o reprezentaţie la alta.

Bogdan Georgescu: Nu. În ziua când am jucat avanpremiera „Minor” copiii au fost returnaţi familiei Bodnariu şi atunci ce făceam, integram şi povestea aceasta? Importantă e cauza lucrurilor şi nu efectele şi consecinţele. Faptul că în România nu se discută despre această metodă de educaţie cu bătaia, că ne-am obişnuit cu asta şi face parte din realitaea noastră, a tuturor, aceasta e o problemă, nu dacă acei copii au fost sau n-au fost returnaţi familiei lor. Mie mi se pare că şi în această situaţie s-a făcut din nou vâlvă în media, dar s-a ratat exact subiectul, tocmai esenţialul.

Da, din păcate discuţia s-a mutat în alte medii, ca o discuţie la colţul străzii.

Bogdan Georgescu: Exact şi toată manipularea, toată strategia de imagine a unora şi-a altora, folosindu-se de acei oameni a fost ridicolă. Miza proiectului nici nu era dacă acei oameni şi-au bătut sau nu copiii, până la urmă e irelevant, dar faptul că în România sunt atâtea cazuri şi în statistici apar doar cele semnalate, vă daţi seama care e, de fapt, realitatea din teren.

Ce alte subiecte pot fi atinse şi în general, de unde vin ele în teatrul acesta al actvismului absolut?

Bogdan Georgescu: Din realitatea de zi cu zi. În momentul în care am început atelierele şi repetiţile pentru „Antisocial”, povestea de la Cluj nici nu se întâmplase. Noi am început în noiembrie atelierele, povestea s-a întâmplat în februarie şi noi în aprilie am jucat primul spectacol. E importantă cumva şi realitatea imediată, cu atenţie la tot ce se întâmplă.

Pe de altă parte şi în cazul „Antisocial” şi în „Minor” se face vâlvă pe moment în mass-media mainstream, dar ele dispar şi într-o lună nu mai ştie nimeni că s-a întâmplat povestea asta. Încercăm cu spectacolele pe care le facem să ţinem în atenţia publică aceste subiecte pentru a provoca discuţii şi dialog.

E un fel de curte cu juraţi, în maniera sistemului de justiţie americană, în care cetăţeanul ajunge în postura de a analiza şi a da verdicte pe un subiect, implicându-se direct?

Bogdan Georgescu: E interesant ce spuneţi, nu m-am gândit aşa, dar acum, că menţionaţi, da, ar putea fi un tip de antrenament, dacă vreţi, pentru publicul spectator de a gândi critic, de a se implica în societatea din care face parte şi nu doar a te implica în a da verdicte, ci de a aînţelege şi a empatiza cu diferite perspective implicate în situaţia respectivă.

Deci ceva mai mult decât o instanţă civică?

Bogdan Georgescu: Exact, o înţelegere critică chiar. Şi dacă sunt de aceeaşi poziţie cu tine, să fac exerciţiul de a mă repoziţiona şi de a vedea lucrurile şi din perspectiva ta pentru o alegere mai nuanţată, pentru că, până la urmă nu e vorba despre alb şi negru, tocmai nu despre asta e vorba. Cu toate acestea, în România cam asta e soluţia, să găsim pe cineva pe care să dăm vina şi am rezolvat problema, nu contează ce s-a întâmplat şi, de fapt, care e cauza adevărată a lucrurilor, atâta timp cât am găsit un vinovat şi putem să plasăm culpa asupra cuiva.

Culmea este că în mentalitatea ţărănească mecanismul exista anterior, din moment ce avem expresia „pune-te în papucii lui”, el trebuie doar redescoperit.

Bogdan Georgescu: În tradiţia populară românească există şi originea acestei forme de teatru. La Bistriţa e o trupă de teatru cu care am lucrat un proiect, Teatrul nescris din Şanţ, trupă documentată iniţial de Dimitrie Gusti pe la începutul secolului XX. Ei au un fel de scenarii, dar nu există nimic scris, îşi pasează personajele din generaţie în generaţie prin viu grai şi exact aşa sunt aduse în spectacole problemele comunei.

De exemplu, noi am fost acolo şi am făcut un documentare cu ei, nu există regizor, e complet nonierarhic, toţi lucrează de la egal la egal şi îşi propun nişte situaţii în care improvizează şi din asta se naşte spectacolul. Improvizaţia se schimbă de la un spectacol la altul, în funcţie de unde joacă, de public. M-a impresionat mult pentru că sunt foarte critici şi au foarte mult umor la adresa comunităţii din care fac parte, motiv pentru care nu sunt foarte populari la ei în sat.

Adică, satul se mândreşte cu premiile lor naţionale şi internaţionale, dar preferă să nu se joace piesele acolo, pentru că sunt daţi în vileag. E ca la Molière, când oamenii se ridicau în picioare strigând „Nu-i adevărat!” şi atunci se dădeau de gol că despre ei e vorba.
Doamna care propunea teme de improvizaţie are unul dintre cele două baruri din localitate şi povestea că lumea se simte bine acolo şi ea aude întîmplări care devin sursă de inspiraţie pentru scenarii.

Există foarte multe conexiuni cu tipul acesta de teatru, era senzaţional să vezi oameni de 70-80 de ani care jucau cu atâta pasiune şi implicare şi recunoşteau că se simt ca la 16 ani când sunt pe scenă. A fost fascinat şi m-a inspirat.

Ceea spuneţi îmi e familiar pentru că vacanţele copilăriei le-am petrecut în acea zonă, la Chiuza.

Bogdan Georgescu: A, da? Eu la Săsarm! Hahaha!

Atunci nu e cazul să mai dezbatem strigatul la găină şi felul în care improviza cea care dădea răspunsuri.

Bogdan Georgescu: O, da! Pentru mine sunt importante , dar nu în mod folclorist-naţionalist, ci esenţa umană şi surprinderea cu umor şi cu distanţă, cu inteligenţă a problemelor, a tarelor sociale, critica asta socială foarte sănătoasă, care se întîmplă în situaţiile amintite şi care au existat mereu.

Vorbeaţi de o trilogie.

Bogdan Georgescu: Da, trilogia „Cât de departe suntem”, urmează partea a treia.

Avem un titlu, un subiect?

Bogdan Georgescu: Da, premiera va avea loc anul viitor în festival şi îmi doresc foarte tare să se joace toate trei consecutiv, cu o mică pauză între ele, cât să se schimbe decorurile.

Ce se urează unui regizor? Că ştiu că pescarilor le poartă ghinion să le urezi succes, dar au o altă urare pe care nu o putem aminti.

Bogdan Georgescu: Hahaha, da, e aceeaşi urare şi la regizori!
Atunci, din aceea să fie!

Manifest pentru Dialog a fost platforma care a prezentat „Antisocial”, aşa că paginile ClujManifest sunt locul cel mai potrivit pentru a cunoaşte mai bine un regizor puternic legat de imediata realitate a fiinţei noastre.

Chiar dacă subiectul „Minor” nu mai este legat de Cluj, aşteptăm acest spectacol aici, pentru că problemele de acolo ne privesc pe toţi.

Alice Valeria Micu

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii