Citius, altius, fortius!

Abia am ieşit din febra competiţiei fotbalistice şi se apropie Jocurile Olimpice ce se vor desfăşura anul acesta în Brazilia la Rio de Janeiro. „Aşa şi?”, veţi spune unii, dar alţii vor ofta cu nostalgie, amintindu-şi cu câtă pasiune urmăream înainte de 1989 transmisiunile fiecărei ediţii a Olimpiadei, iar victoriile sportivilor noştri le contabilizam entuziaşti, nu dintr-un patriotism exaltat cu profunde conotaţii izvorâte din spectrul politic oficial, aşa cum cei tineri ar putea azi bănui, ci pentru că pur şi simplu victoria lor era victoria noastră.

Fiecare medalie conta, fiecare sutime, totul era un semn de victorie, nu doar atunci şi acolo, pe stadion, în sală, nu doar pe bârnă, cu pagaia în mână, cu floreta, nu doar alergând, sărind, cu muşchii încordaţi, nu doar în lupta cu secunda, cu condiţiile de antrenament, cu alimentaţia, cu echipmentul. Nu. Fiecare urcare pe podium, fiecare imn al României, fiacare medalie, fiecare lacrimă de emoţie era un licăr de speranţă. Că vom scăpa. Că visul urât va trece. Că nu va mai trebui să ne fie teamă.

Vă amintiţi primul 10 al Nadiei? Nici nu exista o tabelă pregătită pentru 10 la gimnastică. Cineva hotărâse că este imposibil aşa ceva. Şi totuşi, s-a putut.

Posibilul întreabă Imposibilul: “Unde stai?”. Imposibilul răspunde: “În visurile neputincioşilor” spunea poetul indian  Rabindranath Tagore, iar sportivii noştri ne-au învăţat că neputinţa nu există pentru ei şi  ne-au arătat  ce înseamnă să ai mentalitate de învingător.

Vă amintiţi cum se comportau autorităţile pe atunci, ca şi cum cineva hotărâse că e imposibil să se schimbe ceva? Şi totuşi, s-a putut.

„Nimic nu este imposibil pentru cel care încearcă” a spus Alexandru cel Mare, iar sportivii sunt oamenii care îşi dedică întreaga viaţă acestor încercări.

Nimic din emoţia acelor Olimpiade nu ne mai încearcă azi. Desigur, ne bucurăm de victoriile sportivilor români, pândim fiecare greşeală a lor, fiecare indiscreţie, comentăm, discredităm, înjurăm, efortul nu mai contează, sacrificiile nu mai contează, vedem doar efectul de adrenalină pe care ni-l dă pe moment reuşita lor. Le invidiem câştigul, atunci când acesta e mare, dar nu am fi dispuşi să investim nici măcar un sfert din consecvenţa cu care se antrenează, cu care se ridică după fiecare înfrângere. Competiţia ne incomodează, dăm mereu vina pe alţii, pe lipsa de condiţii, pe puţinul sprijin a celor din jur, pe condiţiile meteo, pe apa de ploaie. Acceptăm să fim plătiţi prost, ne e teamă să ne luăm viaţa în mâini. Şi atunci ne refugiem din realitatea de rahat a vieţii noastre şi plonjăm alături de eroul din carte, din film sau de pe stadion. Şi roata se învârte iar şi iar.

Să privim o clipă spre istoria Olimpismului românesc

Jocurile Olimpice moderne au început odată cu ediţia 1896 de la Atena, unde România nu a participat. Paris, St. Louis, Londra, Stockholm, Anvers sunt oraşele următoarelor ediţii, dar după participarea modestă de la Paris, din 1900, abia la ediţia din 1924 România  a participat  la Jocurile Olimpice cu o echipă completă.  A mai lipsit la două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară , cele de la Los Angeles, din 1932 și de la Londra, din 1948, precum și la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă din 1960, de la Squaw Valley.

Odată cu prima participare cu echipă completă din 1924 a venit şi prima medalie din istoria olimpismului românesc, când echipa de rugby a câștigat medalia de bronz. Hai Stejarii!

La Olimpiada de la Los Angeles din 1984 România a participat cu succes, nealăturându-se boicotului iniţiat de U.R.S.S., precum întregul bloc comunist.

Sportivii români au adus 302  medalii olimpice, iar cele mai multe au fost obținute la gimnastică. Ar mai fi de menţionat faptul că ţara noastră  ocupă locul al II-lea, după Ungaria, dacă avem în vedere numărul de medalii câștigate de o țară care nu a găzduit niciodată Jocurilor Olimpice.

În aprilie 1931, Comitetul Internaţional Olimpic  a preferat pentru ediţia 1936 Berlinul în detrimentul Barcelonei şi ediția a XI- a este numită, astfel şi Olimpiada naziştilor.  Pentru acest  eveniment Germania a  investit sume imense, folosind sportul ca metodă de propagandă. Au fost  construite un stadion cu 100000 de locuri, șase săli de gimnastică imense, numeroase bazine de înot și foarte multe arene sportive.

Din 1933 funcţiona oficial politica de exclusivism arian în toate organizațiile sportive. Aşa se face că non-arienii, adică sportivii evrei si rromi, au fost exclusi din asociațiile și institutele sportive germane. Evident că restul lumii a protestat, mai ales că la Berlin se dorea interzicerea participării tuturor sportivilor evrei şi de culoare la Jocurile Olimpice 1936.

Cu toată atmosfera politică încordată, la Berlin au participat 49 de țări, cu 12 mai mult decât la olimpiada din 1932.

Clujul olimpic

La această ediţie tulbure, Clujul nu doar că a participat, dar a adus şi prima medalie de aur, câştigată de diplomatul şi inginerul Pál Faragó, născut la 4 aprilie 1886, în Pereg, Ungaria , decedat la 1decembrie  1969 în Cluj.

Pál Faragó a câştigat primul loc pe podium în cadrul competiţiei şahiste de compoziţie. El a revenit la ediţia Helsinki 1952, când a terminat pe locul al III-lea la acelaşi concurs de compoziţie.

Poate că în aşteptarea Olimpiadei de la Rio de Janeiro veţi face o plimbare prin cartierul Andrei Mureşanu, unde pe strada Zrinyi Mikloş, colţ cu strada Braşov nr. 1 găsiţi casa în care a locuit Pál Faragó şi vă veţi simţi cam ca în vremurile de demult. Casa e coşcovită, la fel cu sora ei de pe colţ, în care a locuit profesorul şi scriitorul I.D.Sîrbu. Ei, dar asta e o altă poveste. Până atunci, să aşteptăm Jocurile Olimpice 2016.

Citius, altius, fortius!

 

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii