gdp romania

Viitoarea criză economică: Rolul statului în susținerea economiei

Prophecy is a good line of business, but it is full of risks – Mark Twain

Am vorbit într-un articol precedent despre faptul că, în viitoarea criză economică, companiile trebuie să fie diligente și să plece de la premisa că un ajutor din partea guvernului nu are cum să le salveze, ci doar să le țină pe lina de salvare. În final, ele vor trebui să se lupte, să își restructureze activitatea pentru a supraviețui.

Rolul unui guvern nu este acela de a salva și de a arunca colaci de salvare. Rolul său este un mai subtil, acela de a asigura un cadru de stabilitate și legalitate în economie. Ce înseamnă asta? O restructurare a unei societăți nu are cum să se desfășoare în lipsa unei stabilități monetare și a unor politici bancare și financiare axată pe întărirea ecnomiei naționale.

Am auzit ieri despre o teorie ce își face loc spre guvern privind soluția de salvare a României prin tipărirea mai multor bancnote, printr-o acțiune voită de devalorizare a monedei naționale, pentru a se încuraja și susține consumul. Autorul ei chiar susținea că, asta ar permite României să crească lichiditățile și implementarea acestui plan ar duce la infuzia de capital către consumatori prin metoda ”helicopter money” (bani prin elicopter).

Dincolo de faptul că această teorie este una care ”place” celor neinițiați în domeniul financiar, creearea de modele economice și planuri de salvare a economiei naționale nu este o reinventare a roatei.

Ideea pe care se bazează un asemenea plan este cea că, prin stimularea și susținerea consumului se echilibrează piața și în ceea ce privește oferta, iar economia României s-ar stabiliza. Modelul economic pe care îl urmează nu este însă unul inovator, nu este o strategie ”strălucită” sustenabilă.

Este un model economic ce era specific ingineriilor financiare de la finalul secolului al 19-lea și care a luat avânt în special în Statele Unite, în cursul Primului Război Mondial și imediat după acesta. Unde a dus aplicarea lui? La o inflație galopantă în Germania începând cu anul 1920 și la Marea Criză, Crash-ul financiar din 1929.

Se vorbește de multe ori despre Marea Criză, dar prea puțini vorbesc despre cauzele ei. A fost o criză de supra-producție, în care se încuraja producția prin susținerea consumului, populația fiind încurajată să cumpere cât mai mult, iar producția creștea continuu. Aceasta a dus la prăbușirea piețelor financiare după ce companiile s-au găsit în situația de a nu mai fi capabile să vândă ceea ce produceau, deoarece inflația destabiliza economia și lucrau practic pe pierdere.

În aceeași perioadă, în economia politică începuse să circule curentul economic al lui Keynes, promotori a ceea ce acum cunoaștem sub denumirea de keynesism. Acest curent făcea o analiză rațională a mecanismelor economiei la un nivel macro, diferit de cel precedent.

Fondatorul său, John Maynard Keynes, a criticat în lucrările sale ideea postulată de economiștii clasici, conform căreia oferta își crează propria sa cerere și că pe termen lung toate costurile de producție vor fi acoperite inevitabil prin stimularea cumpărării produselor. Conform lui Keynes, deși consumul este la baza economiei, cererea este principalul motor al dezvoltării.

Keynes propunea o extindere a atribuțiilor statului pentru a echilibra economia printr-o stimulare a cererii efective. Statul poate acționa direct asupra cererii, prin cheltuielile proprii, stimulând producția și pe termen lung stabilizând prețurile și piața.

Cum se traduce asta în măsuri sustenabile actuale? Keynes a înțeles că factorul de echilbru al unei economii este cererea, nicidecum consumul. Conform formulei lui, Venitul Național este suma Cheltuielilor pentru consum și a Investițiilor.

În același timp, Investițiile provin din economii, ce sunt la rând lor rezultatul Venitului Național minus Cheltuielile pentru consum. Dacă stimulezi Consumul, Economiile scad, Venitul Național scade, iar inflația se declanșează cu toate consecințele negative ale acesteia.

Nu întâmplător, Keynes a fost și unul dintre cei mai vehemenți critici ai Tratatului de la Versailles din 1920, prin care Germania a fost obligată la plata unor despăgubiri de 33 miliarde de dolari. Tratatul nu conținea măsuri de relansare a economiei Germaniei și era axat pe ideea distrugerii economiei Germaniei, fiind de natură să conducă la instabilitate financiară și socială, nu doar în Germania, dar și la nivel mondial. Nu a fost de mirare că în 1921 Germania a intrat într-o hiperinflație, cea mai gravă formă de inflație care a fost vreodată experimentată de o economie. Consecințele acestei hiperinflații au fost acelea ale unei lipse acute de materii prime, o rată a șomajului de 30% și prețuri excesive ale tuturor produselor.

Sub aceste auspicii, în 1929 a avut loc crash-ul financiar, iar economiile statelor au fost cu totul destabilizate. Cu toate acestea, în Germania, exista o persoană care adept fiind al keynesismului, avea un plan de salvare a economiei Germaniei.

Hjalmar Schacht a fost unul din promotorii a ceea ce a fost numit ”Miracolul German”, o ieșire spectaculoasă a Germaniei din criza economică în anul 1934. Este drept că ingineriile financiare ale lui Schacht i-au permis Germaniei lui Hitler să refacă armata germană și a dat imbold capitalului moral și financiar al naziștilor. După război, Schacht a fost judecat la Nuremberg, dar a fost achitat, deoarece chiar aliații occidentali SUA și Marea Britanie nu susțineau vinovăția lui.

Care a fost aplicarea practică pe care a dat-o Schacht economiei Germaniei, principiilor lui Keynes? Stimularea cererii prin cheltuielile bugetare. În acest sens, Schacht a creat o ficțiune economică, MEFO (Metallurgische Forschungsgesellschaft), o companie care prin lege putea tranzacționa obligațiuni. MEFO emitea obligațiuni care puteau fi capitalizate la Banca Națională cu o dobândă de 4%. Statul German emitea comenzi de produse și servicii, care erau transmise prin MEFO către alte companii. Comenzile erau achitate cu obligațiuni MEFO, ce puteau fi utilizate de producători pentru a obține capital de la bănci, iar băncile la rândul lor returnau obligațiunile la Banca Națională, obținând acel 4% profit. Caracteristica esențială a obligațiunilor era aceea că depindeau strict de vânzarea produselor, având o scandență de minim 3 luni.

Prin această inginerie financiară, Statul German a fost capabil să stimuleze economia, prin antrenarea unui deficit enorm, dar pe termen scurt a fost rezolvată criza pieței de muncă. Una dintre comenzile Statului German a fost aceea a construcției de autostrăzi. Germania anilor 1934-1938 era un gigantic șantier, proiectele de infrastructură fiind finanțate cu obligațiuni MEFO.

Pe termen scurt, aceasta a dus la o revitalizare a economiei Germaniei și la o concentrare spre export. Din păcate acest sistem economic, Hitler l-a utilizat spre producția de armament continuând să emită obligațiuni MEFO cu mult peste necesar. Chiar Schacht avertizase că utilizarea acestui sistem avea ca scop doar revitalizarea economiei și rezolvarea crizei forței de muncă. Nu era sustenabil pe termen lung, putând cauza o criză financiară. Utilizarea lui pentru finanțarea mașinii de război germane a dus și la ruperea legăturilor dintre Hitler și Schacht.

Dar nu era singurul model aplicat. De cealaltă parte a oceanului, în Statele Unite ale Americii, începând cu 1933, președintele american Franklin Delano Roosevelt implementa New Deal, o strategie de revitalizare a economiei  americane. Aceleași principii ale lui Keynes își găseau aplicarea practică. Guvernul federal înființa agenții guvernamentale ce funcționau ca niște companii prin care erau angajați șomeri pentru lucrări de utilitate publică, construcția de drumuri și căi ferate. În același timp aceste agenții erau finanțate prin trezorerie, stimulându-se cererea. La finalul anului 1936, Statele Unite își reveniseră din criza economică.

Primul act normativ al acestei politici economice a fost restabilirea încrederii în sistemul bancar. Emergency Banking Act a introdus o vacanță bancară, în care toate băncile aveau obligația de a se reorganiza, iar cetățenii americani erau încurajați să facă depozite. La finalul acestei reorganizări, băncile americane au fost redeschise, iar piețele financiare au avut o creștere de 15%.

Paradoxal, această strategie era o depărtare de la modelul clasic al economiei americane care se baza pe o intervenție cât mai restrânsă a guvernului în economie. Dar avea succes, pentru că cei care o aplicau înțelegeau rolul guvernului în creearea mediului economic în care companiile ca entități pot nu doar supraviețui, ci și prospera.

 Ce am putea învăța din aceste 2 exemple? Faptul că economia României se poate revitaliza, dar nu prin infuzia de capital spre consumatori. Reducerea deficitului trebuie să se realizeze prin stimularea cererii. La ora actuală, așa cum este bine știut, România are o infrastructură învechită, ce are nevoie urgentă de reconstrucție. Acesta ar fi punctul de sprijin pe care Statul Român îl poate utiliza. Stimulând cererea prin angrenarea de proiecte de modernizare a infrastructurii s-ar rezolva criza forței de muncă, dar și restructurarea companiilor ce prestează servicii de lucrări. Iar dacă ai un punct de sprijin, poți de acolo extinde stabilizarea și spre alte ramuri.

Dar aceasta nu va fi posibilă dacă se merge pe ideea devalizării monedei naționale. Dacă leul ajunge la un prag de 10 lei pentru un Euro, economia României va colapsa.

Este totodată îndoielnic că Banca Națională ar pleca urechea la inepțiile venite din unele colțuri ale mass-media. Dincolo de orice, Banca Națională a României este condusă eficient de oameni bine pregătiți, care nu se dedau la asemenea teribilisme financiare.

 Ca o concluzie, este necesară o revitalizare și stabilizare a economiei și monedei naționale, dar aici Guvernul trebuie să se consulte cu Banca Națională pentru găsirea unor căi ce implică impulsionarea cererii, urmând ca după aceea companiile românești să își poată găsi drumul spre ieșirea din criză.

 

Dragoș Râmniceanu, Casa de avocatura RUS & Partners