Ca urmare a distrugerilor provocate de invazia tătarilor, grupuri mari de coloniști sași s-au așezat în cetatea Clujului începând cu ultimul sfert al secolului XIII. Ei apar în documente sub mai multe denumiri după locul de proveniență: „Flandrenses”, „Saxones” și „Theutonici”. Cu timpul, toți germanii din Transilvania au fost denumiți în mod unitar sași, nume folosit cel mai des de cancelaria regală. De prezența sașilor se leagă și numele cetății Klausenburg (Cluj).

În 1316, regele maghiar Carol Robert de Anjou acordă așezării de pe Someș titlul de Civitas, care îi confera o serie de drepturi și privilegii. Treptat, cetatea se dezvoltă, iar meșteșugarii primesc din partea regelui Ludovic I cel Mare dreptul de a se organiza în bresle (1376), în schimbul asumării obligațiilor militare și fiscale față de coroana maghiară.

Sigismund de Luxemburg, împărat romano-german și rege al Ungariei, a recunoscut Clujului statutul de oraș liber și dreptul de a se înconjura cu ziduri (1405). Obligația de întreținere și apărare revenea breslelor, fiecare trebuind să păzească o porțiune de zid sau un turn.

În secolul al XV-lea, au luat ființă un număr semnificativ de bresle (a Tăbăcarilor, Fierarilor, Lăcătușilor, Argintarilor, Croitorilor, Țesătorilor, Cojocarilor), care au contribuit la prosperitatea orașului atrăgându-i numele de „Orașul Comoară”, („Aureas Civitas”).

Breslele se bucurau de prestigiu și recunoaștere, astfel acceptarea în interiorul lor se obținea în urma dobândirii competențelor necesare. Tinerilor aspiranți li se cerea să aibă o conduită morală ireproșabilă și să treacă de examenul inițial. Până la statutul de meșter, parcurgeau două etape: de ucenic și de calfă. Sub supravegherea meșterului, prima etapă dura între doi și patru ani.

La sfârșitul acestei etape, într-o atmosferă festivă, meșterul înmâna tânărului certificatul de ucenic. În a doua etapă de pregătire, cea de calfă, tânărul călătorea în orașele vestite ale Europei unde învăța tehnici noi de la alți meșteri. La întoarcere, realiza o „lucrare de măiestrie”, care-i asigura intrarea în breaslă.

Breasla forma o comunitate mică, ce îndeplinea și funcțiuni sociale. Donațiile pentru „lada breslei” erau folosite pentru ajutorarea breslașilor și a familiilor acestora în caz de boală sau deces.

Prezența divinității în cetate era simbolizată nu numai de biserici și mănăstiri, ci și de sfinții care protejau breslele, fiecare având un patron spiritual. În semn de recunoștință, breslele contribuiau la construirea sau înzestrarea bisericilor, la finanțarea unor procesiuni sau serbări religioase.

Întreținerea și apărarea zidurilor sau păzirea cetății erau obligații asumate de bresle, contribuind astfel la asigurarea unui climat de pace și securitate indispensabile dezvoltării orașului.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, s-a construit în colțul sud-estic al orașului turnul întreținut și apărat de Bresla Croitorilor. De-a lungul timpului, turnul a fost refăcut de mai multe ori ca urmare a unor distrugeri.

O primă distrugere a suferit-o în anul 1626, când a fost lovit de trăznet. Între 1627 și 1629, principele Transilvaniei a demarat ample lucrări de refacere și adaptare a turnului la tehnologia militară modernă. Un incendiu devastator a avariat din nou Turnul, dar a fost repede refăcut până în 1655.

În timpul răscoalei antihabsburgice, conduse de Francisc Rakoczi II (1703-1711), a suferit noi distrugeri, dar după restabilirea păcii armata austriacă a efectuat lucrări de reparație între 1709-1718.

Din secolul al XIX-lea, Turnul Croitorilor începe să fie prețuit pentru valoarea sa istorică. Pe fațada estică a clădirii au fost amplasat două plăci sculptate cu însemnele orașului (cele trei porți ) și ale principelui Gabriel Bethlen.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, turnul este din nou restaurat și se hotărăște cu această ocazie înființarea unui muzeu al orașului, idee abandonată la sfârșitul anilor 50.

Noi lucrări de restaurare, coordonate de către Direcția Monumentelor Istorice din București, s-au efectuat în anul 1970.

Ultima restaurare de care a beneficiat Turnul s-a desfășurat după anul 2004, transformând vechiul străjer al Clujului într-un centru de cultură urbană. (va urma)

Camelia Pop

Bibliografie:
Radu Manolescu, Istoria Evului Mediu, vol.I, București, 1993
Lukacs Jozsef, Povestea orașului comoară, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2005

Camelia Pop este istoric şi profesor de istorie la Liceul „Mihai Eminescu” (fostul Liceu de fete “Principesa Ileana”) si coordonatorul “Clubului Istoricilor Principesa Ileana”.

A publicat recent cartea „Preotia in spatiul concentrationar – Infernul comunist sau drumul spre fericire”, o carte despre martirajul preoţilor romani în închisorile comuniste.