Aşa cum se întâmplă prea adesea la noi, elitele reale din România sunt puse în umbra uitării sau a agresivităţii prostului gust, care se impune cu obstinenţă în dauna valorilor autentice şi spiritului critic. Dar cum în orice dispută, cel mai inteligent cedează, că nu trebuie, nu-i aşa, să te pui cu nebunii, trăim pasul pe loc al valorilor şi lăsăm să treacă afluentul fără zagazuri al subculturii, al nonsensului, al miliardarilor de carton şi al tichiei de mărgăritar. Nu este, aşadar, nicio surpriză că oamenii cu adevărat valoroşi ai acestei ţări nu vor fi găsiţi în primele linii ale vieţii politice, nici nu vor ţine primele pagini ale jurnalelor, ci îi vom găsi, căutându-i, în birouri de cercetători, în ateliere de creatori ori la catedre, încercând să insufle generaţiilor respectul valorilor şi valenţele muncii de orice fel.

Deşi se spune că la umbra stejarilor nici iarba nu creşte, ei ştiu şi îşi asumă cu deplină conştiinţă şi responsabilitate misiunea aspră de mentori, însă ce te faci când discipolii sunt tot mai rari?

A trecut neobservată  anul acesta şi fără vreo punctare publică împlinirea, la 27 iulie a 80 de ani de la naşterea sculptorului, pictor și ceramist Mircea Spătaru, despre  care s-au spus de-a lungul anilor vorbe frumoase.

„De la spiritualizatul Bălcescu al colegului nostru de generaţie – iar acum de institut – care este putin locvacele, dar infinit talentatul Mircea Spătaru, până la spiritul efigiilor traumatizate din expoziţia ultimă de la Dalles, drumul este unul lăuntric, nevăzut. Parcă rupte dintr-un orizont încremenit de milenii, vârstele de culoarea sobră şi mereu aceeaşi a unor metope de templu arhaic, împrăştiate parcă de un dezastru îndepartat şi foarte apropiat care le-a mutilat – iarăşi pe dinăuntru –obiectele acestea cu chip de om vor fi avut odată şi suflet. Spătaru le-a modelat, retras în atelierul sâţ atatia ani, dar le-a modelat cu mâna durerii. Adunate într-un muzeu neverosimil al traumelor contemporane – s-ar părea că Dallesul este menit, în această primăvară, unui asemenea perpetuu “remember” – făpturile lui Spătaru dau, eclatant, măsura unui artist de amplă respiraşie si de înaltă demnitate. Scria  Răzvan Theodorescu, în articolul Mâna Durerii, apărut în Revista Arta, 4,5 1990.

Lui Mircea Spătaru i se datorează grupul statuar ambiental ”Sămânţa”, amplasat în faţa Casei Radio- din Cluj-Napoca, primul monument public realizat de artist.

Profesorul universitar  Mircea Corneliu Spătaru s-a născut la 27 iulie 1937 la Epureni, judetul Vaslui. În anul 1962 a absolvit Institutul de Arte Plastice “ION ANDREESCU” din Cluj, sectia Sculptura. A fost profesor de desen si istoria artei la Liceul “Mihai Viteazul” din Turda (1962-1963) şi Liceul de Coregrafie din Cluj (1963-1966), apoi asistent universitar la Institutul de Arte Plastice“Ion Andeescu” din Cluj, Catedra Ceramică-Sticlă-Metal (1966-1986). În 1990 a devenit profesor universitar la Catedra de Sculptură a Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti. Între 1990 si 2004 a fost rectorul Universitatii Naţionale de Arte din Bucureşti.

Opera sa a făcut obiectul unor expoziţii personale, cum a fost cea din cadrul Bienalei de la Veneţia, în 1990, precum şi cele de sculptură de la Sala Dalles, București, UNESCO, Paris, Le Mans, Franța sau Art Expo, Visivarosi Galeria. Stau alături numeroase participări expoziţii naţionale şi internaţionale, care au atras un palmares bogat de premii şi distincţii. De numele lui Mircea Spătaru  sunt legate Premiul pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1969), Premiul “Ion Andreescu” al Academiei Române (1971), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru artă monumentală (1978), Premiul I la Concursul de la Rho-Milano, Italia(1985), Premiul special al juriului, Barcelona (1985), precum şi Ordinul Naţional “Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer” (2000).

După grupul statuar ambiental –„Sămânţa” de  la Casa Radio din Cluj-Napoca Mircea Spătaru a incizat cu mâna durerii, după formula inspirată a lui Răzvan Theodorescu, alte ansambluri monumentale: Ansamblul monumental “Iuliu Maniu” din Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, Statuia lui Ion Mihalache de laTopoloveni,  Monumentul cenotaf Moisă Nicoară din Biserica Mavrogheni, Statuia lui Charles de Gaulle din  Piaţa Charles de Gaulle din Bucuresti, Monumentul Carol I din Craiova, Monumentul Nicolae Balcescu din Parcul Izvorul Rece din Bucuresti, 2007, bustul Dimitrie Cantemir din Cluj-Napoca, Nicolae Balcescu din Cristuru Secuesc.

Sculptorul s-a mutat la atelierul din ceruri în noaptea de 31 august/1 septembrie 2011 la Cluj-Napoca, dar „Sămânţa” sa, lăsată în faţa Casei Radio se strică şi nu va rodi, precum cea din evanghelia semănătorului. Nu că n-ar fi fost bună şi nici că n-ar fi găsit un pământ rodnic, ci pentru buruienile uitării şi ale vremurilor o distrug încet.

Poate că intervenţia asupra acestui grup statuar ambiental ar însemna mai mult pentru perenitatea artistică a sculptorului decât o comemorare cu vorbe frumoase ce pier odată cu adierea lor, iar cuvântul de piatră al operei ar spune cu mai multă elocvenţă pilda biblică a risipirii.