Asta sunt eu, Literatura- pe viu cu Riri Sylvia Manor

Chipul zâmbitor de pe coperta cărţii „Bucuria de a nu fi perfectă Memorii Bucureşti-Tel Aviv 1941-2015” a scriitoarei israeliene de origine română Riri Sylvia Manor nu te pregăteşte deloc pentru ceea ce urmeză să descoperi între filele volumului. O carte despre reuşite şi nereuşite, despre succes şi ratare, despre puterea de a merge mai departe. E un roman autobiografic cu o scriitură de mare fineţe, căreia îi lipseşte un singur lucru: ecranizarea.

Nu puteam pierde ocazia de a sta de vorbă cu scriitoarea şi Profesorul universitar doctor în Medicină, specialist de talie mondială în Neuro-Oftalmologie, Riri Sylvia Manor, poet rafinat şi un om cum rar îţi este dat să întâlneşti.

Cartea ajunge până în zilele noastre, iar îndată ce ai terminat de citit, ai tendinţa să o iei de la capăt, aşa că am luat-o şi eu, dar alături de autoare.

Rep. :Amprenta mamei pare cea mai puternică în trecutul dumneavoastră. Cât de importantă a fost copilăria, anii petrecuţi la Bucureşti?

Riri Sylvia Manor: Copilăria şi trecutul pot fi ca un caleidoscop, aceleaşi piese, cu o schimbare uşoară de atmosferă, de stare sufletească, un gând, o mişcare imperceptibilă, ai parte de un alt tablou, deşi sunt aceleaşi lucruri, aceleaşi pietricele. Nu degeaba, mulţi numesc autobiografiile autofiction, pentru că există ficţiune şi aici. Poţi să-ţi aduci aminte un amănunt într-un fel la 30 de ani şi altfel la 60. Nu vorbesc de uitare, ci lucrurile care nu se uită, dar pot fi văzute într-o cu totul altă lumină.

Am încercat de la început să fiu mama mamei mele

Reep.: Relaţia cu mama dumneavoastră este de departe peretele de rezistenţă al cărţii. Mai mult, pare şi acum aici, materializată din filele acestei emoţionante mărturii. Cu toate acestea, nu i-aţi judecat comportamentul, iar cu toate răzvrătirile aţi dus-o mai departe pe mama alături, în toate felurile. Cum e povestea cu mamele noastre, doamnă Riri Manor?

Riri Sylvia Manor: Atunci când te ocupi de politică poţi să vezi lucrurile şi în negru şi în alb, asta iubeşti, asta nu iubeşti, asta judeci… Dar literatura vede nuanţele din lucruri şi nu are sentimente înverşunate. Ele merg când scrii un articol politic. Când te ocupi de oameni trebuie să ai grijă să îi protejezi. Desigur, în literatură există personaje negative şi pozitive, dar totul este o chestiune de procentaj.

Realitatea este că suntem învăţaţi de mici că mama este ceva sfânt, toate mamele îşi iubesc copiii şi tot ce fac, fac pentru ei şi binele lor. În  plus, că mama are întotdeauna dreptate. Ori asta a crescut generaţii de copii frustraţi: unii nu au acea mamă care se apropie de modelul ideal şi de cele mai multe ori, cei ce sunt sinceri cu ei înşişi recunosc că nu au avut o mamă ideală. Ea există aproape numai în cărţi şi cine o are, e un noroc pe tolată viaţa.

Eu am suferit un paradox, întotdeauna am ştiut că sunt cea mai importantă în casă, am suferit de ceea ce se numeşte prea multă dragoste. Acum nu mai cred că era prea multă dragoste, ci că mama nu s-a iubit îndeajuns pe ea însăşi şi de aceea nu a ştiut să mă iubească aşa cum sunt şi voia să fiu cum dorea ea.

Eu eram tot timpul sub dominaţia mamei mele, îmi spunea mereu cât de mult mă iubeşte şi îmi era milă de ea, deşi aş fi fost o luptătoare, mă supuneam. Îmi amintea mereu că a fost orfană de la 18 ani şi atunci am încercat, cât am putut, de la început, să fiu eu mama ei. Dacă mă durea gâtul, începea să-şi smulgă părul din cap de disperare că sunt bolnavă. Eu nu voiam să-i fie rău şi atunci de la 8 ani am evitat să-i spun că mă simt rău, ca să nu o întristez, încercând să o protejez.

Pe de altă parte, ceva sănătos în mine se revolta pe situaţia asta şi la 15 ani, sperând că voi reuşi să o educ pe mama, mi-am luat destinul în mâini. Multe lucruri nu le-am scris în carte, mamei nu-i puteam spune aproape nimic, pen tru că îmi era teamă de cum va interpreta, iar tatăl meu, care era un om modern, nu era acasă toată ziua şi oricum, el considera că mama trebuie să decidă în tot ceea ce priveşte casa şi eu făceam parte din lucrurile din casă.

Mi-au trebuit foarte mulţi ani să mă vindec de tot ceea ce mi-a impregnat mama în felul de a gândi şi a mă comporta. În toate relaţiile pe  care le-am avut de-a lungul vieţii, a trecut foarte mult timp până am învăţat să spun EU. Era un divorţ ireconciliabil între ceea ce simţeam, şi ceea ce spuneam şi făceam. Mult timp am crezut că e o ruşine să te gândeşti şi la tine. Ai un Ego foarte plouat când creşti într-o asemenea casă, plină de paradoxuri, unde cea mai bună bucată de carne era pentru copil, totul era pentru copil, dar eu mă simţeam îngrădită să fac lucrurile normale pe care le făceau alţi copii.

Atunci nu am înţeles că mama nu se iubea aproape deloc pe ea. Ea, o femeie tânără ce locuia pe Calea Victoriei, stătea ore întregi de vorbă cu bunicul, care din cauza nemţilor, nemaiputând munci, îmbătrânise prematur.

Când s-a terminat m-am iubit mai mult pe mine însămi

Rep.: Se îngropaseră amândoi în trecut, în Craiova idealizată şi refuzau să iasă de acolo. Aţi rămas, până azi un om al datoriei, o fiinţă supusă şi ascultătoare sau v-aţi răzvrătit? Cum a fost cu divorţul?

Riri Sylvia Manor: Cred că nu am rămas omul datoriei până la capăt, dar când trăieşti într-o casă ca a mea îţi e greu să spui lucrurilor pe nume, cauţi să le înfrumuseţezi, e mai bine când retuşezi, când nu vezi totul. Când ştii că ai această tendinţă, te controlezi, dar nu înseamnă că nu păcătuieşti câteodată în direcţia asta. Fără nicio umbră de îndoială că am vrut, prin căsătoria cu soţul meu, să recuperez tot ce n-am avut în casă de la mama mea şi să fie una cum n-a existat aproape, un fel de Romeo şi Julieta fericiţi. N-am vrut să văd tot ce nu se potrivea între noi, pentru că era un om care vorbea extrem de frumos, iar eu voiam să se vadă totul bine şi reuşit.

Oricum, 20 de ani după plecarea în Israel eu am fost extrem de ocupată. În primul rând, nu ştiam limba, a trebuit să mă transform dintr-o analfabetă în albafetă, să învăţ mai departe medicină, am avut copiii, i-am adus pe părinţi, aşa că am vrut să înfrumuseţez lucrurile, să mă apropii de idealul familiei. Am trecut şi lucruri foarte grele, odată cu comunismul.

Divorţul a fost un proces îndelungat de aproape doi ani, acela de a căpăta puterea să spun ceea ce simt. S-a întâmplat la 40 de ani ceea ce trebuia să se întâmple la pubertate. Când s-a terminat, cu toată greutatea şi cu toată durerea, m-am iubit mai mult pe mine însămi şi mi-am dat acest drept să mă iubesc. Mi-a trebuit multă putere sufletească, pentru că noi nu ne-am certat, ci pur şi simplu mi-am dat seama că nu ne potrivim deloc şi că îl simt străin, cu toate cele prin care am trecut. Nicio clipă nu l-am învinovăţit, el a fost întotdeauna la fel, dar eu nu am văzut cum era.

Rep.: Eraţi două piese frumoase, dar din două puzzle-uri diferite?

Riri Sylvia Manor: Da, eu am văzut ceea ce voiam să văd. Eram doctor de ochi şi n-am văzut. Nu am avut curajul confruntării adevăratului meu Eu. Am preferat să fiu singură, decât să trăiesc într-o casă cu un străin cu care să vorbesc politicos şi atât.

După divorţ am reînceput să scriu poezie şi cu toată durerea, asta m-a umplut de fericire, pentru că mă minţisem atâta vreme că sunt fericită. Tot ceea am pe suflet, pun în poezie, chiar tristă la un moment dat, pun în poezie şi mă simt uşurată, oricât ar fi fost de apăsător şi dureros. Lămuresc cu mine însămi un lucru greu. Mereu am crezut că poezia e o conversaţie la telefon cu subconştientul tău, cu tine însuţi.

Rep.: Din poezie nu se iese, nu-i aşa, precum nu se iese din limba română?

Riri Sylvia Manor: Nu se iese şi totuşi, îmi pare bine că am scris cartea asta, pentru că poezia nu mai este citită azi suficient. O carte de poezie nu poate fi azi un best seller, chiar dacă oameni care declarau că nu le place, mi-au mărturisit că s-au regăsit în poeziile mele şi de atunci privesc altfel acest gen. În plus, poezia cere o anumită formare intelectuală, azi o poezie bună e foarte inteligentă, face aluzii, ori oamenii care nu au citit mult, nu prea pot prinde subtilităţile unui text poetic. În proză, în schimb, chiar în părţile destul de poetice, am ajuns la mulţi oameni şi sunt extrem de fericită. Cineva postase cartea mea pe Facebook, povestind că a amânat o întâlnire doar ca să poată continua lectura. Asta e pentru mine nemaipomenit.

Eu am fost smulsă din literatură din cauza comunismului, pentru că nu am vrut să învăţ Marxism-Leninism în facultate şi am ales Medicina. Până la urmă mi-a plăcut şi a ieşit bine, dar asta sunt eu, Literatura.

Rep.: Sunteţi modestă, nu v-a ieşit bine, v-a ieşit excelent. Toate ramurile medicinii sunt importante, dar dumneavoastră aţi dat,  nu doar biblic, ci şi cu adevărat, lumină orbilor.

Riri Sylvia Manor: Nu numai atât, dar în neuro-oftalmologie, specialiatea mea, salvezi şi viaţa unui om. Dar în afară de asta, un doctor bun, de la un anumit nivel, este şi un filosof. Medicina e precum matematica, nu doar 2+2 egal 4. Biologia este atât de complexă, de neasemănătoare de la o dată la alta, încât un doctor bun trebuie să dovedească întotdeauna elasticitate şi un sentiment de vinovăţie, pentru că mereu poţi greşi. Mulţi doctori sunt fericiţi că au pus diagnosticul, îl atârnă, îl lipesc de pacient şi chiar atunci când ceva nu se potriveşte, le e mai comod decât să arate că nu au avut la un moment dat dreptate.

Cineva care se simte psihologic bine cu el însuşi nu are nicio îndoială şi atunci nu aude pacientul, ca să poată construi o altă ipoteză. Trebuie să cauţi să vezi adevărul, chiar când el se ascunde foarte mult. În Neoro-Oftalmologie poţi de multe ori nu doar să salvezi vederea ambilor ochi, pentru că ei sunt afectaţi neurologic împreună, dar dacă pui mai devreme un diagnostic, îţi pui întrebări şi trimiţi pacientul spre CT şi RMN-ul, ai o şansă în plus să-i salvezi viaţa.

Desigur, aceste metode nu împuţinează erorile, dar nu te poţi  mulţumi cu o verificare de rutină, iar când un oftalmolog cere asemenea examinări înţelege că nu ochiul este de vină, ci continuarea lui în creier. Dacă nu o face el,cu atât mai puţin o va face pacientul. Ca să nu mai vorbim de cazul unei tumori cerebrale, care afectează vederea, dar care are o rată de mortalitate şi morbiditate redusă dacă e descoperită devreme.

Rep.: Am văzut că Medicina aţi ales-o absolut întâmplător, dar cum aţi ales Oftalmologia?

Riri Sylvia Manor: Tot întâmplător! Erau prea mulţi doctori când am ajuns eu în ţară (în Israel n.r.). Veniseră din Rusia, din România, am văzut conferenţiari, profesori la care aici te uitai în spitale ca la zei şi au venit acolo internişti, pediatri. Li s-a spus că trebuie să-şi schimbe meseria, că nu se caută. Era greu, la 50 de ani merseseră să fie doctori de laborator, cu lefuri de mizerie, dar erau fericiţi că erau liberi. Oricum situaţia era dificilă, nu Academie, nu nimic. Stăteau la rând la Centrala tuturor spitalelor şi caselor de asigurare, de care aparţineau policlinicile, ca nişte câini, stăteau la rând şi aşteptau. Nu pentru un serviciu academic, aşa cum au avut în România până la venirea comuniştilor, dar să aibă ceva macar.

Eu am venit atât de tânără în Israel, acolo am făcut anul de stagiu, cum era atunci, care mi-a prins foarte bine, pentru că eram analfabetă, cu sarcina nu apucasem să învăţ literele, limba . Şi atunci mi-am spus că dacă tot sunt la început de drum, după mai multe secţii de-a lungul unui an, când am văzut cât de puţin căutaţi sunt doctorii, mi-am spus că trebuie să fac o specializare de cinci ani, ca la sfârşit să pot găsi un job. Mă gândeam să ajung şi eu medic de policlinică, nicidecum să am o carieră internaţională.

Mi-au spus că sunt trei specializări care îmi asigură, după cei cinci ani, de lucru. Eu mă gândeam că peste cinci ani va fi şi mai greu. Dar le lipseau medici din trei ramuri. Pe una o ştiam, Anestezia şi mi-am spus că asta mă adoarme pe mine înaintea pacientului, mie îmi place un om viu, cu care să comunic. Pe celelalte două nu le ştiam. Una era Psihiatria şi fostul meu soţ mi-a spus „Ori eu ori spitalul de nebuni”. Aveam deja un bebeluş, născusem între timp, aşa că am ales complet întâmplător a treia specializare, Oftalmologia.

La început a fost doar un job. Nu-mi plăcea Medicina, bolnavii îmi plăceau, dar nu-mi plăcea meseria în sine. Când am început să studiez ochii am deschis şi eu ochii, am văzut că am ce să fac cu logica şi creativitatea. Spre surprinderea mea, am avut reuşite foarte bune în stabilirea diagnoticului, ajunsesem ceea ce se numeşte un bun clinician. N-aş fi ştiu niciodată că am capacitatea de a pune bine şi corect un diagnostic, cu asta te naşti, dar a fost numai şi numai din cauza lui Gheorghiu-Dej. Facultăţile umaniste atunci erau ceva înfiorător, altfel nu făceam eu Medicină.

Mai târziu, când nimeni nu voia să consulte preliminar pentru pacienţii specialistului neurochirurg, un geniu, am fost obligată să fac  eu asta. Pe atunci nu era Computer Tomograf, iar Profesorul era foarte dezamăgit de consultaţiile făcute de ceilalţi. Ca să opereze, el judeca după cum erau prinse căile vizuale în creier şi atunci m-au trimis pe mine. Am făcut tot ce se poate să refuz, dar pe vremea aceea nu exista în Israel Neoro-Oftalmologie şi cum eram ultima venită, m-au trimis pe mine. Ştiam ce somitate era Profesorul, iar eu am talent autodidact.

Am învăţat de la el, de la pacienţi, am citit şi m-am trezit că mă interesează foarte mult. El nu s-a mai văietat la Direcţiune că i se trimit numai proşti şi am început să avansez în acest domeniu. Consultam pacienţii, dar am renunţat la operaţii, ca să am timp să învăţ, să fac această meserie, pe care nu o făcea nimeni în Israel. Acum sunt 26 de neuro-oftalmologi acolo, atunci eram doar eu.

După ce zece ani am învăţat din mers această meserie, cam ca ţiganul, după ureche,  am plecat în Statele Unite, unde am descoperit că ceea ce învăţasem singură era corect. Am fost la San Franciso şi am făcut o specializare cu fondatorul Neuro-oftalmologiei moderne, Profesorul William F. Hoyt, iar la întoarcere am deschis prima unitate de Neuro-Oftalmologiei în Israel. Abia asta mi se potriveşte şi îmi place foarte mult.

Unde se duc ei, minunaţii copii ai dimineţii?

O carieră medicală fulminantă este dublată de o strălucită iscusinţă literară, iar „Bucuria de a nu fi perfectă” împlineşte o traiectorie fascinantă, în pagini care alături de firul narativ, de împletirea de poveşti ale mai multor epoci, găseşti lirism şi reaşlism, poeticşi dramatic, optimism şi pesimism. Dozajul lor însă, este unul farmaceutic, ceea ce face să fie o carte care îţi dăruieşte indiscutabil satisfacţia lecturii, dublată de una intelectuală şi profund morală.

A scris poezie în limba română înainte de a pleca din ţară. Apoi, după foarte mulţi ani, a scris poezie în limba ebraică şi după şi mai mulţi a revenit la limba română. Nu ştie în ce limbă visează, nu s-a gândit niciodată la asta, dar a stârnit admiraţia celui mai mare poet israelian în viaţă cu o poezie scurtă:

Omul din visul meu din această noapte

Numai el exista cu adevărat,

Eu dormeam.

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii