„Poporul evreu a trecut prin numeroase încercări, iar cel Atotputernic a scos poporul evreu din mai toate situaţiile-limită” Lucian Nastasă-Kovacs

Arareori mi-a fost dat să întâlnesc o asemenea ironie a destinului, când unul din cele mai tragice evenimente ale omenirii a devenit cunoscut printr-un cuvânt din universul jertelor aduse divinităţii. Este vorba de cuvântul holocaust, care desemnează azi exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă. Cuvântul holocaust, compus din două elemente din limba greacă,  holo-întreg  şi caustos-ars,  reprezenta iniţial ritualul religios prin care  ofranda adusa zeilor era arsă în întregime.

Ziua de 27 ianuarie a devenit una de aducere aminte a fertfei de sânge a evreilor din Europa, iar fiecare demers menit să corecteze uitarea, ignorarea si minimalizarea fenomenului este binevenită de fiecare dată. Am încercat şi noi să facem acest lucru printr-un dialog cu directorul Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Prof. Dr. Luacian Nasatasă-Kovacs.

Rep.: În istoria multimilenară a poporului evreu au fost câteva evenimente de maximă împortanţă. Care este semnificaţia zilei de 27 ianuarie?

Prof. Dr. Lucian Nastasă-Kovacs: Poporul evreu a trecut prin numeroase încercări, iar cel Atotputernic a scos poporul evreu din mai toate situaţiile-limită. Faptul că acum mai bine de un deceniu s-a stabilit data comemorării internaţionale a victimelor Holocaustului este extrem de sugestiv, pentru că în fapt se cumulează mai multe aspecte. Să nu uităm că în 1944-1945, spre finalul celui de-al II-lea Război Mondial, Germania Nazistă a început un proces alert şi extrem de dur de exterminare a evreilor (ca „soluție finală”), îndeosebi a celor din Europa Centrală și de Răsărit. De aceea, când s-a realizat că situația războiului este tot mai proastă pentru cel de-al III-lea Reich, iar israeliții – care credeau că-şi trăiesc ultimele clipe – au văzut că se deschid porţile lagărelor şi că au o şansă la viaţă, lucrurul acesta a devenit extrem de important, cu semnificații nu doar atunci, ci și în posteritate. A însemnat nu doar supravieţuire, ci şi împlinirea unor făgăduieli ale celui Atotputernic că poporul evreu nu va dispărea, că mereu se va perpetua. Iată de ce ziau de 27 ianuarie este extrem de importantă, fiind data la care cel mai cumplit complex concentraționar (Auschwitz-Birkenau) a fost eliberat. Pe de o parte, această trebuie comemorată cu pioşenie, pentru că este nevoie să fim încă ataşaţi din punct de vedere al memoriei de ororile acestui fenomen, conform unor mai vechi imperative, că cel care nu-și cunoaşte istoria riscă să o repete.

Această parte de istorie este una tragică şi din care avem foarte multe de învăţat, dar se pare că lumea nu înțelege mare lucru. Tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, toate focarele de violenţă din lume, mai ales din Orientul Apropiat arată că istoria nu este întotdeauna un bun călăuzitor pentru factorii politici.

Aşadar, avem obligaţia de a comemora, pentru a şti ce s-a întâmplat şi a încerca să nu mai repetăm acele orori ale istoriei. În acelaşi timp este şi un semn de mare încredere în viitor. Chiar şi în clipele cele mai groaznice ale istoriei, în care popoare sunt ameninţate a fi distruse, există totuși mijloace  care pot să repare şi să îndrepte lucrurile.

Gândiţi-vă că au fost familii care au dispărut aproape cu totul prin acest act al Şoahului, al Holocaustului. Asta nu a însemnat că poporul evreu s-a diminuat ca număr. Deși ar părea un paradox, astăzi, după toată tragedia celui de-al doilea război mondial, evreii au un evident spor demografic.

Lucian-Nastasa

Și pentru că tocmai particip la comemorarea acestui eveniment la Zalău, într-un context extrem de important și plin de semnificații în această regiune, acela al renașterii unei comunități evreiești care părea pe vecie dispărută, din nou pot să afirm că toate acele orori de acum mai bine de șapte decenii nu au putut pune capăt unor aiureli politice și rasiale pe care astăzi cu greu le putem înțelege.

Evenimentul de la Zalău este un moment important, la care va participa chiar ambasadorul statului Israel, excelența sa Tamar Samash.  Mai mult chiar, se va pune în discuţie proiectul unei noi Sinagogi, pentru că Zalăul, care a avut mai multe edificii de cult (trei), cu toate vitregiile istoriei, mai ales în regimul comunist, care a dus la sistematizarea centrului urban şi dispariţia lăcaşelor de cult, are acum nevoie și de această reparație istorică. Acum, prin prezenţa numeroaselor personalităţi, printre care şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, domnul Aurel Vainer, dar şi a Rabinului șef Raphael Schafer ș.a., din ţară şi din străinătate se va pune concret şi problema reconstrucţiei şi reîntăririi comunităţii din Zalău, printr-un lăcaş de cult. Desigur, aceasta alături de evidenţierea importanţei acestei zile de 27 ianuarie.

Rep.: Ce înseamnă titlul de Drept între popoare şi cui se acordă?

Prof. Dr. Lucian Nastasă-Kovacs: Astăzi foarte multă lume îşi manifestă dezaprobarea pentru tot ce s-a întâmplat atunci. Mărturisesc că nu sunt foarte sigur că dispariţia, cel puţin la nivel de discurs, a antisemitismului are ca valoare convingerile comunităţii în care trăiesc, adică spaţiul românesc, dar şi restul Europei, sau este teama de a nu deveni ridicoli, vehiculând idei antisemite, deja desuete.

Cercetez tot ceea ce pune mass-media în circulaţie şi am rămas stupefiat în dimineaţa aceasta, constatând că tocmai în ziua în care comemorăm Ziua Internţională a Holocaustului, cineva a postat pe facebook imagini ale unor neolegionari din România, cu ritualuri, cu discursuri ce mă fac să mă îndoiesc de integritatea facultălor mintale ale acelor oameni. Nu-mi pot imagina în ziua de astăzi că un om cât de cât raţional, care trăieşte într-o lume relativ echilibrată, mai poate gândi şi vedea în evrei un duşman. Este adevărat că evreii au jucat mereu rolul „ţapului ispăşitor”, dar totuși, suntem în veacul XXI. Dacă o societate nu şi-a putut împlini diversele idealuri sau nu a fost capabilă să şi le gestioneze, a găsit mereu pretext pentru a-şi refula toate aceste neîmpliniri, aruncând vina pe evrei.

În anii drastici ai celui de-al II-lea Război Mondial antisemitismul era pe faţă, iar în acest spaţiu politica de îndepărtare a evreilor nu numai din viaţa economică, politică şi culturală, ci chiar ca existenţă fizică era component unui proces de distrugere  a poporului evreu şi a fost mereu însoţit de discursuri, de doctrine şi propagandă în aşa fel concepută, încât cam toate minţile slabe au cedat şi au intrat în jocul acesta al discursului antisemit. Ei bine, când totul părea de partea puternicilor vremii, au fost şi oameni care nu au gândit în termenii aceştia. Dar nu e suficient să nu gândeşti în termenii violenţei, ci, în general, eşti obligat, ca fiinţă umană cu sentimente umane să iei şi atitudine. Astfel, au fost oameni care nu numai că au luat partea evreilor, dar au şi contribuit la salvarea lor în diverse forme.

Este un subiect despre care, să zicem, s-a scris, din punct de vedere istoric şi nu prea. Pe de altă parte, , trebuie să mărturisesc că numărul celor incluşi  la noi în  categoria de Drepţi între popoare nu este mare. Desigur, uneori sunt şi cazuri controversate, cum este cel a lui Raul Şorban, care a primit acest titlu şi atât la acea vreme cât şi acum există discuţii cu privire la îndreptăţirea acestui titlu. El a fost privit ca un personaj care, contra cost, a facilitat salvarea unor evrei şi trecerea lor peste graniţă. La vremea aceea, graniţa Ungariei cu România fusese stabilită undeva, la marginea Clujului, iar eu am văzut un asemenea document de atunci. El era cel ce sprijinea cu ajutorul unei reţele, trecerea clandestină a evreilor spre România, contra cost. Evident, au existat şi voci care l-au indicat pe Moshe Carmilly-Weinberger, rabinul de atunci al Clujului, ca fiind persoana care furniza clientela, dar lucrul acesta are prea puţină importanţă.

Ceea ce contează este că au fost salvate fiinţe omeneşti, după asemenea momente apar întotdeauna şi clevetitori, care poate din invidie, poate au spus şi adevărul, dar cert este că unii nu au avut curajul să salveze un suflet de evreu nici chiar pentru bani. Să zicem că acesta e doar un caz limită, dat doar ca exemplu de Drept între popoare  care ar  fi discutat, dar nimeni n-a îndrăznit până în prezent şi nimeni nu i-ar retrage acest titlu. Şi totuşi, sunt mulţi alţii care au făcut-o riscându-şi propria viaţă fără absolut niciun beneficiu. Aici la Cluj era mama doamnei Andreea Ghiţă, de la TVR. Mama ei a fost salvată şi dusă la Budapesta, unde a fost inclusă într-o şcoală catolică de călugăriţe. Sunt nenumărate situaţii de acest gen, dar trebuie să ne imaginăm că sunt şi multe cazuri de anonimi şi tocmai acest anonimat a dat tărie şi puterea de a salva.

Oamenii aceştia trebuie cinstiţi, trebuie omagiaţi, promovaţi pentru că asemenea conduite umane au adus beneficii omenirii, au salvat conştiinţe şi suflete.

comemorare-holocaust

În spaţiul românesc se vorbeşte mult despre omenie, de ospitalitate, dar eu sunt mai sceptic, pentru că am o imagine asupra istoriei, măcar a celei româneşti din ultimii 150 de ani. Mă bucur că sunt martor la toate schimbările de după ’90, dar sunt profund dezamăgit de felul în care funcţionează societatea în România, şi mai ales de lipsa de umanitate a factorilor  politici faţă de marea masă a populaţiei. Oamenii politici confundă, crezând că ei sunt naţiunea, în timp ce naţiunea este chiar poporul pe umerii căruia s-au ridicat şi stau. Aşa că am serioase rezerve în ceea ce priveşte acest umanism. De proclamat e simplu şi am auzit cu ocazia campaniilor electorale destule declaraţii.

Ne-am întâlnit să discutăm despre Ziua Holocaustului, dar nu putem să nu facem racordări la ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi. Personal, anul trecut am fost marcat de câteva gesturi făcute de societatea românească, de puseuri de antisemitism, am şi luat atitudine public atunci. Mi se pare de datoria intelectualilor să ia atutudine, deşi nu întotdeauna o fac. Nici acum, nici în perioada interbelică şi nici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intelectualitatea nu a fost extrem de atentă la aceste dezechilibre din societatea românească. Intelectualul trebuie să aibă şi o latură de civism, să nu-l confundăm cu cărturarul sau omul de ştiinţă. Intelectualul este creaţia ultimului pătrar al veacului al XIX-lea, iar definiţia intelctualului presupune şi această latură a civismului, a implicării în viaţa societăţii.

Să nu uităm că evreii au contribuit enorm la marele efort de modernizare a României. Din perspectivă economică, lucrurile sunt deja cunoscute, în sensul că ei au constituit grosul clasei mijlocii care a dinamizat economia şi ne-au adus până la o situaţie înfloritoare în perioada interbelică. Din punct de vedere intelectual, e de ajuns să luaţi ce nume doriţi, ca să vedeţi că excelenţa în ştiinţă, cultură, arte, literatură are o suprareprezentare din partea evreilor. Dar nici în cazul celor mai dure exemple din cadrul societăţii româneşti şi mă refer aici la războaie, evreii nu au lipsit. Discursul antisemit de la jumătatea secolului al XIX, timp de 100 de ani i-a indicat pe evrei ca fiind cei care nu participă la efortul de război şi este o lipsă a istoriografiei că nu scoate în evidenţă toate jerfele, toate pierderile evreilor de pe fronturi. Nu întâmplător, după Războiul de Independenţă mulţi evrei au devenit cetăţeni români, tocmai în urma participării la acesta, dar şi în primul Război Mondial. Este de ajuns să mergeţi în oricare cimitir evreiesc ca să vedeţi monumente specializate tematic pentru eroii evrei din Primul Război Mondial. Dacă s-ar cunoaşte câţi evrei au primit recunoaşteri oficiale din partea autorităţilor, a Regelui, fiind decoraţi şi menţionaţi în ordine de zi pentru vitejia lor, a-ţi rămâne surprinşi de numărul, de efortul lor pentru Marea Unire. Din păcate, în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, când trebuia să se pună în practică promisiunile privind ceteăţenia, România a ajuns ultima ţară din Europa care a naturalizat evreii. Ultimii am fost când am dezrobit ţiganii, ultimii am fost la încetăţenirea evreilor şi lucrurile au tergiversat pâna la Constituţia din 1923, când s-a prevăzut acest lucru, dar chiar şi atunci li s-a oferit un statut marginal despre care se vorbeşte iar prea puţin de istoriografie.

Au urmat ani de prigoană antisemită în România, iar subiectul rămâne unul deschis. De aceea Ziua Comemorării Internaţionale a Holocaustului ar trebui să fie pentru toată lumea o ocazie de a deplânge victimele, de a încerca să reparăm cât putem din memoria acelor vremuri.