Despre Ioan Cosma –  renumitul iconar din zona Transilvaniei şi singurul clujean, pictor pe sticlă, onorat cu titlul de membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România – s-a scris şi probabil că se va mai scrie. I-au elogiat creaţia personalităţi de marcă precum Teohar Mihadaş Negoiţă Lăptoiu, Aurel Rău, Teodor Tanco, etc. Cu toţii au subliniat, la unison, marea originalitate a creatorului, dar şi asimilarea  remarcabilă a  tehnicii şcolilor iconografice ţărăneşti din Transilvania, inclusiv de la Nicula.

Artistul, ţuica şi revoluţia

Intru în casa spaţioasă a iconarului, situată pe malul Someşului, în cartierul Abator, după ce am trecut de cele două ateliere ale artistului, acolo unde acesta îşi petrece zilnic mai multe ore, lucrând la renumitele sale icoane pe sticlă şi – mai rar, la cele pe lemn. Privesc pereţii tapetaţi cu tablouri semnate de Teodor Harşia, Călin Anton, Emilian Nicula, Gavril Ladiu, Pericle Capidan şi mulţi alţi artişti de renume. Nu reuşesc să mă abţin şi-l pomenesc pe regretatul Gavril Ladiu, despre care ştiu că a fost profesorul şi iniţiatorul lui Cosma în pictura icoanei pe sticlă. “Ladiu mi-a fost instructor privat, plătit ” – începe gazda mea, făcându-mi glumeţ, cu ochiul. Apoi continuă: “Cu o vodcă sau cu o ţuică l-am plătit, fiindcă a fost marele meu prieten. A scăpat neatins de gloanţe în Revoluţia din 1989 de la Cluj (n.n. – Ladiu este cel ce-şi dă jos paltonul, în Piaţa Unirii, fotografiat din spate, în celebra fotografie a prof. Răzvan Rotta) doar pentru că un tânăr, aflat alături, i-a sărit în faţă, încasând proiectilele fatale, ce-i erau destinate pictorului. Împreună cu maestrul meu, mort din păcate în jurul anului 2000, am expus pentru prima dată, în 1990, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. De atunci am participat la zeci de expoziţii personale şi de grup, în ţară, iar multe lucrările mele au ajuns să fie  expuse în S.U.A., Canada, Germania, Italia, Ungaria, Grecia sau în Ţările de Jos.” Îmi întinde un afiş al unei expoziţii personale, recent încheiate. A funcţionat până săptămâna trecută la sediul filialei clujene a Forumului Democratic al Germanilor din România, iar presa clujeană a caracterizat-o – ca de altfel toate ieşirile în public ale artistului – drept o mare reuşită.

„Dumnezeirea îmi demonstrează că e alături permanent de mine…”

La o vizită anterioară creatorul mi-a mărturisit două experienţe religioase, tulburătoare, trăite la un interval de zece ani: prima, în 1994 şi a doua, în 2004.  Când a avut loc prima, meşterul pomenise că muncise  multe ore la o icoană reprezentînd-o pe Fecioara Maria, Pruncul şi pe Sfântul Gheorghe, iar noaptea, în somn, i-a apărut Isus Cristos, cu un tablou în mâini, pe care i l-a pus pe masă. Apoi acesta s-a retras, în tăcere. A doua zi, trezindu-se, artistul şi-a amintit conţinutul tabloului şi a adăugat cele trei stele care-i lipseau icoanei şi pe care Isus i le arătase în vis. Era vorba de fapt de simbolul Trinităţii, fără de care icoana nu era corectă din punctual de vedere al canoanelor bisericii. După zece ani, în anul 2004 aflat tot în atelierul său, în timp ce muncea la o “Judecată de Apoi”, cuprins de frig, Cosma a mai pus câţiva buşteni în sobă, ca să încălzească puţin atmosfera. Brusc, artistul a observat în flăcări chipul Maicii Domnului, întruchipat în stilul sculpturilor maramureşene. N-a îndrăznit să mai atingă buştenii şi, uimit, a privit flacăra în tăcere, până ce aceasta s-a stins. Explică Ioan Cosma, gesticulând: „Aceste semne au însemnat că trăirea profundă şi truda mea atât de îndelungată la icoane nu a fost în zadar şi în acest mod Dumnezeirea îmi demonstrează că e alături permanent de mine…”

„Am dat viaţă şi sens satului meu natal”

Revine la cea mai nouă realizare a sa, muzeul deschis în vara lui 2014 în localitatea natală Borza, din judeţul Sălaj: “L-am înfiinţat în şcoala generală din sat împreună cu învăţătorul Traian Ince şi am expus acolo în jur de 132 de lucrări. În sala căreia conducerea şcolii i-a dat numele meu se află şi cea mai importantă lucrare, <Triptic>, începută în 2004 şi încheiată în 2013. Despre ea pot să spun că nu am mai văzut niciunde, la noi sau în lume, ceva asemănător: e alcătuită din 48 de lucrări, dimensiunea ei totală fiind de 1.10/2.82 metri. E o adevărată frumuseţe, trebuie să veniţi s-o vedeţi, în Sălaj. În celelalte săli ale şcolii sunt expuse şi colecţii de obiecte populare vechi – la care contribui şi eu, cum pot, cu piese pe care le procur de prin  târgurile de vechituri. Ce mai, cred cu toată convingerea că am dat viaţă şi sens satului meu natal, în ideea că va fi vizitat de turişti şi de iubitorii de artă populară, mai ales că în apropiere se află şi o biserică-monument, din lemn, atestată în anul 1758. Şi primele rezultate le-am înregistrat repede, fiindcă ne-am trezit cu turişti din întreaga Europă – ba mai mult şi din China şi Japonia! Acum muncesc zilnic în atelier, nu mai vând nimănui nicio lucrare şi pregătesc să dau, tot ce creez, muzeului din Borza. La cei 73 de ani, acesta a devenit ţelul vieţii mele, desigur, pe lângă cel de a o şti fericită pe fiica mea din Canada, pe băiatul stabilit în Anglia,  <uns> zilele trecute în cadrul poliţiei metropolitane londoneze – şi pe cei trei nepoţi…”

Sorin Grecu