Copilărie stigmatizată

În ciuda vârstei sale destul de înaintate,  64 de ani, Găvrilă Roba, din comuna Măguri-Răcătău, emană prin întreaga lui prezenţă multă energie. A trăit o copilărie de coşmar, în satul său, Măguri, aşezare pierdută în Apuseni. Totul a început de la condamnarea samavolnică la moarte a tatălui său, în anul 1951, pentru nesupunere la rigorile noului regim. Astfel, în momentul arestării şi execuţiei tatălui, la o lună şi jumătate după arestare, Găvrilă abia se născuse, deci n-a mai apucat să-l cunoască vreodată. A fost crescut, împreună cu ceilalţi doi fraţi, mai mari, de o mamă covârşită de griji şi de bunicul său, invalid de  război. Ajuns la vârsta şcolarizării, Găvrilă – ca fiu de „bandit” – n-a avut dreptul să urmeze decât opt clase, astfel că le-a absolvit în  Măguri. Ajuns la vârsta încorporării, a fost înrolat într-un lagăr de muncă – la lopată şi târnăcop, asemeni deţinuţilor de drept comun – contribuind din plin la construcţia Combinatului Siderurgic Galaţi. După „liberare” s-a angajat la întreprinderea clujeană Tehnofrig unde, după numai două luni, odată cu depunerea dosarului pentru înscrierea la liceu, cursuri pe care urma să le facă la seral, cei de la cadre i-au descoperit trecutul. Ca urmare, a fost mutat de urgenţă la Întreprinderea Minieră din Cluj, care pe acele vremuri avea toate caracteristicile unui batalion disciplinar: era locul unde niciun muncitor nu făcea purici, din cauza condiţiilor deosebit de grele de lucru şi a prafului gros din hale.

Avatarul continuu

A rezistat acolo pe o perioadă de patru ani, după care s-a transferat la Întreprinderea de Transporturi Auto din Cluj unde, tot după patru ani, în 1980 a avut îndrăzneala să încerce să se angajeze la ”transporturi internaţionale”, pe un TIR. Însă şi cu acest prilej i-au fost descoperite „urmele”, astfel că autorităţile comuniste l-au trimis, în batjocură, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, tot pe post de şofer. A muncit şi acolo vreo patru luni… Între timp, venind în sfârşit revoluţia de la 1989, s-a transferat în agricultură, la I.A.S. Baciu. Încet, încet vremurile au devenit ceva mai senine pentru Găvrilă. A reuşit să se privatizeze, cumpărându-şi un camion cu care a muncit o perioadă de vreme. După o perioadă a ajuns să-şi vadă visul cu ochii, cel de a călători prin lume. S-a angajat, în sfârşit, ca şofer ”pe extern”. Arată el cu mândrie: cu această ocazie a reuşit să viziteze – nici mai mult nici mai puţin – decât douăzeci şi şapte de ţări. Însă suferinţele acumulate de-a lungul anilor şi-au făcut efectul, fiind nevoit să se pensioneze înainte de termen, pe caz de boală. În ciuda bolii de care acesta suferă, ţelul suprem al vieţii sale a rămas acelaşi, ca în copilărie: să descopere locul unde se află îngropate rămăşiţele pământeşti ale tatălui său şi să apuce să-şi recupereze – dacă nu toate bunurile confiscate de comunişti, măcar cele trei hectare de teren, proprietatea familiei, aflate pe raza comunei Măguri-Răcătau.

Coşmarul căutării urmelor

Imediat ce a avut permisiunea, odată cu venirea democraţiei, în data de 27 februarie anul 1990, Găvrilă a întocmit şi prima sa cerere către Tribunalul Militar Cluj, cu rugămintea de a fi sprijinit în căutarea rămăşiţelor pământeşti ale tatălui său. De atunci bărbatul, asemeni unui detectiv profesionist caută orice indiciu care l-ar îndrepta spre locul unde ar fi fost îngropat părintele său.  Arată mai departe Găvrilă, dregându-şi glasul gâtuit de emoţie: “Am reuşit, cu chiu cu vai, abia anul trecut, după ani şi ani de drumuri la C.N.S.A.S. să găsesc mărturia martorului Toader Vasile din Mărişel, care a fost arestat în acelaşi “lot” cu tata, în 1951, ambii fiind încarceraţi pe strada Republicii. Acesta a confirmat că tatăl meu, Vasile Roba, poreclit <a lui Gheorghe lui Todor>, a fost executat chiar acolo, într-unul din beciuri, după o lună şi jumătate de chinuri groaznice, la care a fost supus, iar după execuţie trupul său a fost transportat într-o direcţie necunoscută.”  Îşi continuă, cu energie sporită relatarea, de parcă ar fi zărit, aievea, chipul celui evocat: “Tata – după cum rezultă clar şi din dosarul său, întocmit de Securitate – a fost proprietarul unui joagăr, amplasat la Lunca Diacului, în apropiere de Măguri, care i-a fost confiscat de către autorităţi, ulterior acesta fiind dat spre folosinţă Primăriei Măguri-Răcătău şi apoi Ocolului Silvic Gilău. Odată cu firezul i-au fost confiscate şi cele trei hectare de pământ pe care familia le deţinea, în acelaşi loc. Iar arestarea lui s-a produs într-o zi de târg, când avea asupra sa o mare sumă de bani, cu care intenţiona să-şi cumpere doi cai. Târguiala n-a mai avut loc nicodată, suma fiindu-i confiscată, în totalitate, de autorităţi.”

Capetele de acuzare

Menţionează, de asemenea, că a reuşit să identifice – după filele descoperite în dosarul de la C.N.S.A.S. – şi numele criminalilor. Aceştia sunt, în ordinea descrescătoare a funcţiei lor şi a implicării în caz, următorii: colonelul Patriciu – comandantul Securităţii Cluj, şeful arestului – locotenent-colonelul Barani, locotenentul Andrei Răchită, locotenentul A.Schwartz şi sergentul major Gheorghiu Aurel. Mai târziu, când a început să cerceteze împrejurările în care a dispărut tatăl său, Găvrilă Roba a aflat  că principalul pion al securităţii din zonă era sergentul-major  Gheorghiu. “Nenorocitul ăsta, care de altfel e şi trecut în mandatul de arestare din 9 iulie 1951, venea permanent la noi în sat şi vorbea cu o învăţătoare, Stratica, informatoare a Securităţii,” izbucneşte Găvrilă. A aflat apoi, din dosarul de la C.N.S.A.S., că două au fost capetele de acuzare care l-a înfundat pe tatăl său: “Primul cap de acuzare: s-a urcat pe scenă la o serbare din cătunul Bogdăneşti, de unde a luat de pe perete tabloul tovarăşului Stalin, l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare. A spus: <N-avem nevoie de asemenea conducători!> Al doilea: a instigat populaţia din comuna Măguri să participe la răzvrătirea ce a avut loc în 1951 la Beliş, având manifestări duşmănoase.” Ce se întâmplase, de fapt, la Beliş: Vasile Roba a bătut, împreună cu alţi săteni, un consilier al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care le-a spus că la el se află pâinea şi cuţitul, aşa că le va da din pădure atât cât va vrea el – şi pe deasupra îi va băga şi pe toţi la puşcărie dacă se-mpotriveşte cineva. Şi desigur, Vasile, fire hotărâtă şi vijelioasă, “mijlocaş” şi membru de frunte al P.N.Ţ. – ramura Maniu, a fost primul care a sărit să-i aplice, consilierului, o binemeritată corecţie.

Apel disperat către preşedintele Iohannis

Astăzi, după douzeci şi patru de ani de căutări oficiale şi de adrese întocmite către Tribunalul Militar Cluj, Tribunalul Cluj şi la C.N.S.A.S. Găvrilă Roba deţine, în continuare, prea puţine indicii despre situaţia celor care i-au executat tatăl, singurii care i-ar putea spune locul unde  tatăl său a fost îngropat. Oftează el: “În toate aceste întreprinderi am mers de unul singur, ajutat de dl. istoric Gheorghe Petrov şi îndemnat în permanenţă să nu mă las, de către dl. colonel Viorel Siserman, prim-procuror al Parchetului de pe langa Tribunalul Militar Cluj.”  Între timp, recent, pe 9 ianuarie 2015, Secţia Civilă a Tribunalului Cluj a decis să fie făcut şi primul pas important în procesul vast şi anevoios de căutare a rămăşiţelor tatălui său: în urma unui proces cu Primăria comunei Măguri-Răcătău, Vasile Roba a fost, în sfârşit, declarat oficial mort, ceea ce însemnă că s-a dat undă verde căutării acestuia.

Arată Găvrilă:  “A fost extrem de dificil să-i  găsim până şi certificatul de naştere, fiindcă securiştii au maghiarizat, cu intenţie, numele părinţilor săi, făcând această întreprindere extrem de dificilă. Însă, aşa cum v-am spus mai înainte, vestea mare pentru noi este că foarte curând, conform hotărârii judecătoreşti a Tribunalului Cluj, ne va fi eliberat şi cel de deces.”  Însă – mărturiseşte Găvrilă în finalul discuţiei noastre, şansele de a-i descoperi pe criminali sunt minime: s-ar putea să mai fie în viaţă, ascunşi pe undeva, Schwartz şi Gheorghiu, care  pe atunci erau extrem de tineri, iar această sarcină cade pe umerii  Parchetului Militar Cluj. Mă priveşte o fracţiune de secundă în ochi şi-mi spune că, totuşi, în noianul său de incertitudini are încă un motiv de a fi optimist: în data de 26 februarie 2015 a trimis un memoriu către preşedintele României, Klaus Iohannis, însoţit de date lămuritoare complete, care se intind pe cincizeci şi opt de pagini, în care-i cere ajutorul. Încheie Găvrilă discuţia noastră, cu o întrebare: ”Doar domnia sa ar putea  să urgenteze căutările rămăşiţelor tatălui meu şi, de asemenea, să-mi redea drepturile pierdute. Cine altcineva ar putea să o facă, oare, pe acest pământ –  dacă nu el?”

Sorin Grecu