universitatile

student

Cu toţii ne dorim să ajungem la facultate, asta indiferent că intrăm cu o medie de 6, 7 ori pe ochi frumoşi, dacă avem vârsta normală ori suntem la a doua tinereţe. Orice doar să fie facultate, să avem o diplomă în mână, chiar dacă licenţa ne-am cumpărat-o de la cineva de pe internet cu câteva sute de euro şi examenele le-am trecut mai mult prin buzunarele profesorilor binevoitori şi cu suflet mare.

Uite-aşa se face că toată lumea e student, ştiţi vorba aia: “în ziua de azi tot prostu′ face facultate” şi într-adevăr aşa e.

Aş putea zice că nu e rău, poate aşa pare mai “învăţată” şi societatea noastră, dar, din păcate…e! E pentru că suntem un popor mult prea permisiv, avem un sistem universitar în “în ţara tuturor posibilităţilor” care ne permite asta.

În primul rând, cred că este vitală admiterea în cele mai multe facultăţi şi domenii.

Cum să devii medic, dacă nu ştii anatomie?

Cum să devii profesor de limba română, dacă nu ştii scrie corect?

Cum să devii jurnalist, dacă nu ştii scrie corect, dacă nu ştii vorbi şi nu te poţi exprima în limba maternă?

Cum să devii contabil, inginer, dacă nu ştii matematica? Şi lista poate continua.

Deşi la facultatea de filologie şi medicină este introdus acest sistem de admitere, tot avem medici care lasă cine ştie ce unelte ori pansamente în noi după o intervenţie chirurgicală, tot avem cazuri de decese din vina neatenţiei sau a avarităţii de bani a medicilor noştri.

Si-atunci mă întreb, de ce nu se introduce această metoda la toate specializările? Aşa ar face facultate doar persoanele capabile şi interesate, ar intra pe locurile bugetate şi ar primi burse, asta la facultăţile de stat, persoanele care într-adevăr merită asta, nu cei cărora părinţii deţin un oarecare statut social.

În al doilea rând, eu nu văd rostul universităţilor private. Mă întreb de unde a venit idea asta?

Şi spun că nu le văd rostul pentru că vedem, ştim şi auzim cu toţii cazuri mai puţin fericite care vin dinspre acest domeniu (vezi cazul diplomelor de la Universitatea Spiru Haret din 2009).

Din aceste universităţi ies absolvenţi pe bandă rulantă, care n-au habar de domeniul pe care l-au terminat, care merg la cursuri din an în Paşti şi care, poate, în anumite domenii ajung să ne fie şefi, să dreagă lucrurile în felul lor…şi-apoi ne mirăm că mai toate merg prost în ţara asta.

În al treilea rând, nu înţeleg rolul facultăţii la distanţă. Deci este imposibil să poţi percurge materia pe care alţii o fac în mai mult de jumătate de an, unii să o poată învăţa în câteva weekenduri, care adunate nu fac o lună. Asta din punct de vedere al timpului, iar din punct de vedere al înţelegerii şi păstrării informaţiilor nici nu se mai pune problema.

Nu ai cum să înţelegi tot ceea ce citeşti în nişte cărţi, asta mai ales dacă ai optat pentru un domeniu complet nou faţă de ce ai făcut în liceu spre exemplu.

În concluzie eu tot mă bucur că nu se poate face medicina la distanţă!

Dar mă întreb, oare cum o arăta articolul unui jurnalist la distanţă?

 

Claudia Alexandra Radu