samuel_pilotand_avionul

Viaţa lui este cea a unui tânăr american promiţător. A studiat la una dintre universităţile cele mai cunoscute în Statele Unite ale Americii, UCLA (University of California, Los Angeles). Tatăl său este directorul unei corporaţii importante de echipamente medicale. Ştie să piloteze un avion privat. Este campion naţional la sărituri. Se pregăteşte să îşi deschidă propria afacere într-un oraş din statul Washington, aflat la 400 km de Seattle. Astăzi are tot ce îşi doreşte şi un viitor asigurat, dar dacă părinţii săi nu l-ar fi ales pe el acum 13 ani dintr-un orfelinat obscur din cartierul Tătăraşi, Iaşi, aventurile lui Huckleberry Finn ar putea fi, fără umbră de îndoială, şi aventurile lui astăzi…

Anul 1990. Întreg mapamondul este cuprins de preocuparea pentru copiii abandonaţi din România. După Revoluţie, 10.000 de orfani au fost adoptaţi, în cele 10 luni de libertate totală de adopţie (august 1990 – iulie 1991). Samuel Mihai Canty este unul dintre micuţii care au avut acest „noroc”, din partea destinului, sau, după cum spune el, „binecuvântare de la Dumnezeu”.

Earle şi Jolyn Canty, un cuplu tânăr, din California, S.U.A.,  au venit şi ei în România, fiind impresionaţi de reportajele ziariştilor americani despre orfanii din România. Totul a fost prestabilit, înainte de plecarea lor, cu un avocat renumit din capitală. Nu avea ce să meargă prost. La Bucureşti, însă… o primă dezamăgire – avocatul român pe care îl contactaseră şi plătiseră cu o sumă generoasă se afla… în vacanţă! Asta nu era tot. Din camera lor de la Intercontinental, cei doi au fost martorii luptelor de stradă din Piaţa Universităţii, în zilele de 13 şi 14 iunie. Dezamăgirea lor, ni se relatează, era totală. Un psiholog îi însoţea pe cei doi americani înstăriţi, pentru a-i încuraja în acest demers, care părea să nu mai aibă sorţi de izbândă. Nu cunoşteau pe nimeni în România; chiar dacă ar fi avut cunoştinţe, evenimentele politice care cuprindeau întreaga ţară erau foarte periculoase!

După câteva zile, însă, se produce şi prima minune – la ieşirea din sediul Ambasadei S.U.A., americanii dau peste un cuplu care poartă aceeaşi insignă la reverul hainei. O figurină cu un peştişor, simbol purtat de creştinii evanghelici. Într-o încercare oarbă, bărbatul american îi abordează pe tinerii care abia obţinuseră viza pentru plecarea la studii în Statele Unite, şi plecau înapoi, la Iaşi, pentru a face ultimele pregătiri. „Nu ştim dacă vă putem ajuta în aceste câteva zile cât mai avem până plecăm, dar veniţi la Iaşi, dacă doriţi”, a fost răspunsul lor.

Ce aveau? Doar cuvintele unor străini şi un număr de telefon, într-o ţară complet necunoscută, care încă se lupta din greu să scape din ghearele dictaturii, ale corupţiei, ale iadului, poate. Cu toate acestea, americanii se urcă în primul tren spre Iaşi, călătorind în condiţii pe care nu le credeau posibile. „Nu mai fuseserăm nevoiţi să folosim o asemenea toaletă niciodată”, îşi aminteşte Jolyn, mama adoptivă a lui Samuel, care a trăit toatăviaţa într-o casă luxoasă în California. La Iaşi… un nou obstacol. Al câtelea? Telefonul sună în gol… Altă ţeapă? Tinerii ieşeni locuiau în apartamentul socrilor mari, iar telefonul era deranjat temporar, fapt ce se pliază perfect pe condiţiile sociale ale României proaspăt revoluţionare.

După această nouă dezamăgire, răsare din nou o rază de speranţă. Din cabina telefonică, numele ieşeanului pe care americanii încercau disperaţi să îl găsească este auzit de un trecător, care îi vede pe străini. Îi abordează şi le comunică, în limba engleză, că îl cunoaşte pe Mihai Costache, şi că îi poate duce la el. Un semn divin sau o tentativă de înşelare? Aleg să meargă prin credinţă, din nou. Din fericire, trecătorul era, aşa cum pretindea, un prieten apropiat al lui Mihai şi le dădu adresa corectă. A doua zi, amercanii sună la uşa lor, dar tinerii mai aveau doar câteva zile până la plecarea în Statele Unite. Sincronizarea nu ar fi putut fi mai proastă. Cu toate acestea, americanii îi imploră să-i ajute în acele câteva zile să găsească un orfelinat şi un copil ce putea fi adoptat.

În apartamentul cu două camere din Podu Roş stau acum şapte persoane, întrucât, după alegerea copilului (un băieţel ce semăna cu tatăl adoptiv), Mihai acceptă să îi ajute pe americani cu actele necesare înfierii copilului. Drumul a fost unul anevoios, cu multe încurcături, greşeli şi reveniri, chiar momente în care tot demersul risca să fie abandonat pentru totdeauna. Însă, în cele din urmă, după o săptămână şi jumătate de muncă neîntreruptă, de discuţii cu autorităţile orfelinatului, de traduceri şi adaptări, de căutări ale părinţilor biologici şi, desigur, de demersurile judecătoreşti, Samuel Mihai Canty a fost adoptat „cu acte-n regulă”. Cel de-al doilea prenume al băiatului este un tribut adus ajutorului pe care ieşeanul Mihai Costache l-a dat americanilor.

Cu toate acestea, o altă problemă a fost întâmpinată la finalul tuturor acestor demersuri. Legea prevedea ca orice copil adoptat de pe teritoriul României să nu poată părăsi ţara decât după o perioadă de cincisprezece zile, ca măsură de siguranţă pentru o eventuală răzgândire a părinţilor biologici, în ce priveşte acordul de adopţie. Viza americanilor, însă, expira peste o zi după ce judecătorul a emis verdictul. El a fost cel care, înduioşat de cazul acesta de dragoste deosebită, le-a garantat dreptul de a lua copilul cu ei, înainte de termen.

**

În sătucul Bosia, judeţul Iaşi, la câteva sute de metri de la intrarea în sat, o căsuţă mică, din chirpici, pe lângă care trebăluiesc patru fraţi împreună cu mama lor, îţi atrage, fără să vrei, atenţia. Nu ai spune că este casa în care şi-a trăit primii ani de viaţă tânărul Samuel, care este obişnuit cu luxul casei sale din California, cu vacanţele scumpe petrecute în diverse părţi ale lumii, cu casa de vacanţă a familiei Canty, în sfârşit, cu tot confortul posibil. Ce i-ar fi putut oferi acest cămin?

În urmă cu 8 ani, Samuel şi familia lui au venit să viziteze România. Întâlnirea cu familia biologică a fost dorinţa, alegerea lui. Femeia, care nu era căsătorită şi nu avea niciun venit la momentul naşterii băiatului, nu a ştiut ce s-a mai întâmplat cu fiul ei, după ce l-a abandonat. Nu ştia unde se află Statele Unite.

Astăzi, la cei 24 de ani ai săi, Samuel ne spune ce înseamnă România pentru el. „Pentru mine, a avea origini române reprezintă o moştenire. Dar, mai mult decât atât, este un obiectiv prin care fotografiez în fiecare zi viaţa mea, cât şi a celorlalţi care mă înconjoară. A fi român îmi oferă oportunitatea de a vedea lumea întreagă într-un mod diferit decât ar putea-o vedea alţii. Sunt capabil să văd lucrurile pe care am fost binecuvântat să le am şi să le fac,pe care alţii nu le au şi nu le fac, iar asta mă face extrem de recunoscător.

Ne-am gândit să îl întrebăm pe tânărul Samuel dacă şi-a imaginat vreodată cum ar fi fost, dacă el nu ar fi fost adoptat, ci ar fi rămas în România. Plin de emoţie, ne-a răspuns că obişnuia să-şi imagineze această posibilitate adestinului său foarte mult, atunci când era micuţ. „Vizualizam cum ar fi arătat viaţa mea într-o fermă singuratică din Moldova. M-am gândit adesea cât dediferită ar fi fost viaţa mea, cu cât ar fi fost mai dificilă pentru mine…”. Samuel continuă prin a ne relata că se gândea foarte mult la fraţii lui biologici şi relaţia pe care ar fi avut-o cu ei. „Chiar şi după ce i-am întâlnit, am continuat să-mi imaginez că aş ţine legătura cu ei şi aş ajunge să-i cunosc şi să fac din ei parte a familiei mele, chiar dacă la distanţă.” Totuşi, asta nu s-a întâmplat niciodată… „Sunt conştient că, dacă aş fi rămas în România, mai mult ca sigur eu aş fi ajuns un orfan fără casă unde să locuiesc, aş fi ajuns să trăiesc pe stradă. Deci, ştiu că această viaţă pitorească pe care eu mi-o imaginam, la o fermă, pur şi simplu nu era o reprezentare adecvată a felului în care ar fi arătat viaţa mea”. Samuel este plin de recunoştinţă pentru că a fost atât de binecuvântat cu o familie deosebită şi plină de dragoste acolo, în Statele Unite.

În ceea ce priveşte integrarea în noua sa familie, Samuel nu ştie ce să ne răspundă. Din moment ce el avea doar doi ani când a fost adoptat, nu-şi aminteşte nimic din „procesul de integrare”. El a presupus întotdeauna că, de vreme ce a fost crescut de şi cu ei „părinţii adoptivi şi familia), eram deja parte a familiei. ”Nicio integrare necesară! Totuşi, m-am confruntat cu un sentiment de neapartenenţă, mai ales în primii ani de liceu”.

Samuel ne dezvăluie şi lucruri mai puţin cunoscute din psihologia unui copil adoptat. „Cred că există un moment în viaţa oricărui copil adoptat, odată ce este destul de matur încât să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat, când el începe să se întrebe lucruri precum cine este el cu adevărat, de ce a fost abandonat, care sunt motivele pentru care nu au fost doriţi sau iubiţi.” În ceea ce îl priveşte, Samuel spune că a ştiut faptul că a fost abandonat la orfelinat, pentru că mama s-a l-a avut „din flori” şi nu era capabilă să îi ofere resursele necesare vieţii. „Aşa că mult timp acesta a fost modul în care am raţionat. Dar, atunci când am fost să o vizitez, în acea după-amiază însorită, şi i-am întâlnit pe ceilalţi fraţi şi celelalte surori ale mele, unii dintre ei nefiind cu mult mai mici decât mine, acela a fost momentul în care am început să mă întreb de ce am fost eu cel adoptat, şi nu ceilalţi… Pentru câteva luni m-am luptat cu această întrebare. Sunt sigur că, dacă într-o zi, adolescent fiind, ai realiza că ai fost abandonat şi lăsat într-un orfelinat şi nu doar atât, ci şi că cea care nu te-a dorit a păstrat următorul copil, cu 2 ani mai mic decât tine, ţi-ar fi greu să te împaci cu ideea. După cum am spus, mie mi-au trebuit luni de zile. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că, chiar dacă naşterea mea nu a fost planificată, chiar dacă am fost nedorit, respins şi abandonat, este chiar mai bine că lucrurile s-au întâmplat astfel. Dumnezeu mi-a binecuvântat viaţa imens. Mai mult decât aş fi putut spera vreodată sau aş fi visat. Această familie, familia mea, m-a iubit ca pe un fiu, şi ca pe un frate. Ei ne-au crescut pe toţi, şi în special pe mine, în lumina adevărului că familia nu ţine de sânge. Ce înseamnă familia?- înseamnă cei care îţi sunt alături, atunci când ai cea mai mare nevoie, familia sunt cei care sunt gata să sacrifice confortul lor pentru tine, indiferent de circumstanţe, sunt cei care sunt gata să te iubească necondiţionat. Aceasta este definiţia familiei pentru mine, şi aceasta este exact ceea ce sunt binecuvântat să am – o familie.”

Samuel a dorit să înveţe limba română. Am fost curioşi ce l-a determinat să facă acest pas. Ne spune că a fost motivat de moştenirea lor, după cum o numeşte. „Voiam să învăţ mai multe despre locul de unde vin. De asemenea, pentru mulţi ani, am avut această idee că, dacă aş putea scrie sau vorbi limba, aş putea menţine contactul cu familia mea biologică. Acum ştiu că asta nu este posibil.” Însă, ne relatează Samuel, se simte fericit să fi putut urma cursurile unei universităţi unde limba română a fost predată! El mărturiseşte, însă, cu regret, că progresul său nu este semnificativ. „Nu am mai vorbit un cuvânt în română de la ultima orăde limba română, de acum 3 ani. Încă mai consider posibilitatea învăţării limbii de unul singur, dar nu găsesc suficientă dorinţă sau motivaţie. Pentru un timp m-am gândit că aş putea veni în România, pentru a mă deprinde cu limba, dar acest lucru nu a putut fi dus la îndeplinire”.

Cel mai greu moment întâmpinat în viaţă… Pentru unii dintre noi, ar putea fi o perioadă de lipsuri materiale; pentru alţii, conflicte pe plan social sau, poate, o problemă medicală gravă. Niciuna dintre acestea nu au fost, însă, valabile pentru tânărul fiu al familiei Canty. Din punct de vedere material, a avut tot ceea ce şi-a dorit – mult mai mult decât ar avea orice copil aici, în România, oricare ar fi familia în care s-ar fi născut. În plan social, s-a remarcat imediat ca avânt abilităţi deosebite în domeniul sportiv; a participat la competiţii pe care le-a câştigat, după cum ne-a povestit, pe parcursul interviului. Probleme de sănătate nu a avut, cu excepţia perioadei de început, când a suferit de distrofie, din cauza malnutriţiei.  „Cel mai greu moment moment pentru mine a fost perioada din viaţa mea când îmi puneam întrebarea dacă aparţineam familiei mele sau chiar acestei lumi. Fiind un copil care a fost instituţionalizat, a fost greu pentru mine să cresc, fără să mă compar cu ceilalţi fraţi ai mei, vitregi. Adesea credeam că ei sunt iubiţi mai mult decât mine sau mai doriţi decât eram eu. Ştiu că asta nu era adevărat, dar era greu să gândesc altfel. Acelea au fost lunile cele mai dificile  pentru mine. A fost, probabil, cea mai grea şi mai singuratică perioadă a vieţii mele.”

Dar viaţa este frumoasă! Samuel ne-a împărtăşit şi unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii lui. La această întrebare el ezită, pentru că spune că sunt atât de multe, încât cu greu le poate ierarhiza! „Ceea ce găsesc cel mai frumos, uitându-mă în urmă, este amintirea dragostei care mă înconjoară, fericirea dată de sentimentul de a fi iubit. Iubesc sentimentul de a mă simţi iubit, de a fi iubit. Da, sunt momente când mă cert cu fraţii mei, şi de multe ori nu ne înţelegem, dar eu ştiu că ei mă iubesc şi ar face absolut orice pentru mine, şi la fel este şi din partea mea.” Dacă este să se gândească la amintiri mai concrete, din trecut, Samuel îşi aduce aminte de vacanţele de Crăciun, când mergea cu toată familia la ski. Sau de vacanţele de vară când se plimbau cu bărcile pe lac. „Am foarte multe amintiri grozave din copilărie. Şi relaţiile cu cei din familie nu au făcut decât să se dezvolte şi să se întărească de atunci”.

Dar oare ce crede Samuel despre posibilitatea de a veni în România şi a-şi construi un viitor aici? Am îndrăznit să îl întrebăm,  şi am fost şocaţi de răspunsul lui sincer. „De fapt, m-am gândit ani de zile să mă mut în România. Nu am fost,însă, sigur, că m-aş putea acomoda cu bine. Îmi imaginam  că m-aş putea stabili în zona Iaşului, predând limba engleză  pentru ceva vreme, şi perfecţionându-mi abilităţile de a vorbi limba română, iar apoi să mă întorc în State sau, dacă aş fi cunoscut o fată drăguţă româncă în acel timp, să fac pasul căsătoriei.” Samuel ne-a spus că i-ar plăceala nebunie ca viitorii lui copii să crească într-un „cămin bilingv”. „Aşadar,” încheie el, cu un emoticon vesel, „o femeie româncă ar fi perfectă pentru mine”!

Am cerut şi câteva detalii despre afacerea pe care Samuel a început-o în orăşelul Spokane, Washington. „Pregătesc deschiderea unei francize de cofetărie celebră, numită NothingBundt Cakes. Eu şi mama mea vom conduce cofetăria timp de câţiva ani. Scopul nostru final este ca afecerea să meargă ca pe roate, iar tata să nu mai muncească, şi să se poată pensiona” (Earle Canty, tatăl lui Samuel, unul dintre directorii corporaţiei medicale Intuitive Surgical, are o formă neobişnuită de leucemie, astfel încât se impune pensionarea lui). Ce este deosebit la această cofetărie? Bundt cakes sunt un tip de prăjituri, originare din nordul Statelor Unite, preparate în tăvi speciale, în formă de inel. Cofetăria lui Samuel va vinde aceste Bundt cakes într-o gamă variată de sortimente şi arome. El spune că nu va fi o afacere foarte mare, dar se bucură la gândul că ea s-ar putea extinde, astfel încât din câştiguri el ar putea întreţine întreaga familie, nu doar pe sine! „Nici mama, nici eu nu am mai deschis o afacere înainte, astfel încât acesta e un teritoriu nou pentru amândoi. Este încântător şi puţin înfricoşător, în acelaşi timp”. Cu toate acestea, el spune că este încrezător în succesul afacerii.

Una dintre experienţele asupra căreia ne-am luat libertatea de a cere detalii amănunţite este prima vizită a lui Samuel în România. „Nimic cu o încărcătură emoţională deosebită nu a avut loc atunci. Nu a fost decât după întoarcerea în State, când am avut timp să mă gândesc la cele petrecute şi să am emoţii cu privire la evenimente. Ceea ce îmi amintesc desluşit este cum tipul care i-a ajutat pe părinţii mei să mă adopte, Mihai, ne ducea pe mine şi pe Hannah, sora mea, la o casă sărăcăcioasă din afara Iaşului, într-un VW Golf de culoare roşie. Îmi mai amintesc foarte clar cuvintele pe care mi le-a spus atunci, întorcându-se spre mine: Sam, nu este neapărat să mergem, dacă nu te simţi confortabil sau nu vrei să faci asta. Dar eram conştient de faptul că aceasta era unul dintre acele momente unice în viaţă, care nu se repetă, şi că trebuia să profit de această oportunitate. Privind în retrospectivă, cred că acel moment, acea după-amiază a dat naştere la mai multe întrebări, decât mi-a oferit răspunsuri. Cred că asta s-a întâmplat datorită faptului că vedeam întâlnirea cu mama mea biologică ocazia prin care locul meu în această lume ar fi, dintr-odată, clarificat. Că aş avea acel sentiment de apartenenţă şi că aş şti mult mai bine cine sunt. Asta nu s-a întâmplat. Îmi amintesc că am văzut-o şi nu am fost în stare să-i spun un cuvânt, iar Mihai traducea conversaţia.” Samuel nu îşi aminteşte nimic deosebit din interacţiunea lui cu mama biologică. „Însă copiii, copiii ei, ei au fost cea mai semnificativă parte a vizitei mele acolo. Asta m-a lăsat foarte gol pe interior, dacă pot spune aşa, foarte nesatisfăcut. Mulţumită unei intervenţii divine, Mihai reuşise să găsească adresa mamei mele naturale, iar eu, călătorind jumătate de planetă pentru a o întâlni pe femeia de care eram legat, pe care nu o văzusem niciodată înainte, aşteptam acest moment. Iar apoi,întâlnind-o, nu am simţit nimic. Ea nu era mama mea… Era o străină pentru mine. Această experienţă de viaţă  a condus spre concepţia mea despre ce este cu adevărat familia”.

Ultimele amintiri ale lui Samuel, din timpul vizitei sale în România, includ meciurile de fotbal pe terenurile de ţară, unde mergea, pentru a fi alături de copiii cu o soartă nefericită de aici. „Întreaga călătorie m-a ajutat să realizez cât de binecuvântat am fost. M-a ajutat, în acelaşi timp, să apreciez cu adevărat povestea aproape fantastic, greu de crezut, a vieţii mele, a adopţiei mele. Auzisem această poveste de la mama mea de nenumărate ori, dar nu o experimentasem niciodată,ea nu fusese tangibilă pentru mine. Mă simţeam precum un papagal, care nu face decât să repete ceea ce aude în jurul lui, lucruri care nu înseamnă nimic pentru el. CU toate acestea, vizita în România, experienţa directă cu oamenii, locurile şi cultura m-a făcut să mă simt cu adevărat legat de moştenirea mea, de povestea mea, de poporul meu, la urma urmei!…”.

**

Cel mai probabil Samuel ar fi putut-o înţelege pe Jane Eyre, în primii ani de copilărie ai acesteia, dacă nu ar fi fost „readus la viaţă” de la atât de frageda vârstă de 2 ani. Din fericire, povestea vieţii lui poate fi povestea lui Stuart Little – micuţul şoricel adoptat de familia Little, care demonstrează calităţi umane ieşite din comun. Povestea vieţii lui Samuel Canty nu este doar povestea unui destin norocos. Din contră, istoria lui este istoria unei vieţi care a decis să fructifice la maximum oportunităţile, darurile şi talentele primite, lucru pe care îl poate face fiecare dintre noi, indiferent de contextul în care ne aflăm.

samuel_la_absolvirea_facultatii_cu_fratii_vitregi

 

Casete

v  Plecat din România suficient de mic, pentru a nu-şi putea aminti nimic de aici, Samuel are astăzi propria afacere ce se anunţă profitabilă, de cealaltă parte a Atlanticului.

v  Soţii Canty, impresionaţi de situaţia orfanilor din România, decid să adopte un copil. Eforturile şi obstacolele vor fi, însă, considerabile.

v  Samuel a luat cursuri de pilotaj la 20 de ani, având multe curse la activ, în prezent.

de HANNAH COSTACHE

 

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.