filarmonica

La Filarmonica de Stat ”Transilvania”, se celebrează femeia, vineri 8 Martie, prin trei lucrări inspirate de iubirea pentru aceasta. Când a gândit programul, dirjorul Gabriel Bebeșelea a avut în minte unele dintre cele mai frumoase povești din istoria muzicii. Veți avea ocazia să-l întrebați amănunte după concert, deoarece evenimentul face parte din seria Think Outside the Music Box, serie de concerte urmate de discuții libere cu publicul.

Invitatul serii este pianistul Daniel Kharitonov, considerat unul dintre ”copiii-minune” ai pianului. Ultima dată când a cântat alături de Orchestra noastră, în 2017, tot sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, a umplut sala până la refuz.

Kharitonov a intrat în atenția lumii muzicale internaţionale odată cu prestaţia strălucită ce i-a adus Premiul III la Concursul Internaţional „Ceaikovski”, la doar 16 ani. La 14 ani, a cântat deja la Carnegie Hall. Vineri e iar pe scena Filarmonicii, pentru a vă încânta cu lucrarea scrisă de Bartók pentru soția lui, respectiv Concertul nr. 3.

Începem seara cu ”Dansurile din Galanta” ale lui Zoltán Kodály.

În ceea ce-l privește pe Kodály, el a avut două bone. Una din zona Mureșului, alta din Galánta. Aceste bone i-au cântat în copilărie cântecele pe care le purtau cu ele. Astfel, au reieșit două suite de dansuri. „Dansurile din Mureș” și „Dansurile din Galánta”. Practic, vom asculta o lucrare nostalgică, o trimitere în timp, în amintirile lui Kodály despre ce îi cântau bonele. Celebrăm astfel dragostea pentru figura maternă. De fapt, Zoltán Kodály a fost, împreună cu Béla Bartók, creatorul unei noi muzici maghiare bazate pe folclorul tradiţional, punând, de asemenea, bazele dezvoltării unui culturi muzicale complexe. Colaborarea profesională dintre cei doi – care a fost dublată de o prietenie de-o viaţă – a avut ca prim rezultat publicarea din 1906 a colecţiei Magyar népdalok (Cântece populare maghiare).

Inspirate de copilăria petrecută de Kodály în oraşul Galánta – pe atunci în nordul Ungariei, azi în Slovacia – Galánta táncok stau mărturie pentru preocuparea de o viaţă a compozitorului pentru muzica tradiţională. Ele însă nu sunt doar aranjamente ale unor melodii populare, ci poartă adânc amprenta sa personală.

A doua lucrare a serii ”ascunde” și una dintre cele mai dramatice povești de dragoste din istoria muzicii – Concertul nr. 3 pentru pian, de Bartók.

Acesta avea leucemie în stadiu terminal și știa că va muri. Dar, în acest timp, lucra la două concerte: unul comandat, de violă, și unul pe care-l făcea fără a fi plătit, respectiv cel pentru pian nr. 3. Bartók știa că nu mai poate să le termine pe ambele. A ales să-l termine pe cel pentru pian, adică pe cel neplătit, pentru ca soția lui, pianistă, să aibă o platformă cu care să se poată întreține după ce va muri el. Vége (sfârşit) este cuvântul scris după ultima măsură a lucrării. A fost ultima piesă finalizată de compozitor, pe care însă nu a mai apucat s-o şi audă.

Muzica l-a însoţit pe Bartók din primii ani ai vieţii sale. Tatăl său era un bun muzician amator, iar mama sa – văduvă de timpuriu – şi-a câştigat existenţa dând lecţii de pian. La 11 ani, Bartók a susţinut primul său concert public, nu doar ca pianist (interpretând Sonata Waldstein de Beethoven), ci şi în calitate de compozitor (cântând propria sa lucrare Cursul Dunării).

Concertul nr. 3 pentru pian se îndepărtează de stilul exploziv şi incisiv al primelor două concerte pentru pian, pe care Bartók le compusese pentru el însuşi.

Ditta, soția sa, era o pianistă bună, dar mai puţin înzestrată decât soţul ei, iar această lucrare este, prin urmare, mult mai lirică şi senină decât precedentele. Bartók renunţă aici la complexităţile ritmice, la armoniile disonante şi la contururile colţuroase care-i caracterizaseră modernismul, contrazicându-şi, fără să fie foarte clar de ce, propriile cuvinte din ’31. Finalul debordează de energia şi virtuozitatea ce definesc multe părţi finale din creaţia compozitorului.

Și, cum Bartók  a fost fascinat de Brahms, încheiem seara cu Cvartetul cu pian nr. 1, în sol minor de Johannes Brahms, a cărui orchestraţie a fost făcută de de Arnold Schönberg. Compozitor tânăr, foarte talentat şi extrem de promiţător, Brahms era „curtat” de personalităţi ca Berlioz şi Liszt, care sperau să-l atragă în tabăra lor. Dar Brahms a rezistat instinctiv: retorica, exagerată pentru gusturile lui, a acestei şcoli nu era pentru el. Supranumit „micul Beethoven” de Regele Hanovrei (de-abia începutul unui complex de care nu va reuşi niciodată să se elibereze complet), Brahms simţea deja, la 20 de ani, o legătură strânsă cu maestrul clasic, tot aşa cum, foarte curând, avea să cadă sub vraja lui Robert Schumann. Influenţa celor doi îi va stabili lui Brahms drumul stilistic: clasic romantic.

Relaţia dintre Brahms şi Clara Schumann, soția lui Schumann, a fost dintotdeauna subiect de speculaţii. S-a vorbit şi s-a publicat mult pe tema „prieteniei pasionale” dintre cei doi, neglijându-se legăturile personale şi profesionale mult mai adânci dintre pianistă şi compozitor. Relaţia lor a fost complexă – o prietenie care a început în 1853 între o interpretă matură şi un compozitor tânăr şi care a durat peste patruzeci de ani. Ca în cazul lui Robert Schumann, Clara a fost pentru Brahms atât muză, cât şi muzician: a fost inspiraţia pentru o mare parte din muzica lui şi i-a împărtăşit genialitatea. Cvartetul pentru pian compus de Brahms a fost cântat în primă audiție chiar de aceasta.