REPORTAJ / „Copii n-am avut, noroc cu atât. Decât să fie vai de noi, mai bine vai de mine”

Fără un acoperiş deasupra capului, fără un pat în care să-ţi întinzi oasele obosite noaptea, fără un rând de haine curate, doar cu amintirea că la câţiva paşi depărtare şi în urmă cu nişte ani le-ai avut pe toate. Să trăieşti într-un cort ce-ţi-e şi bucătărie, şi sufragerie, şi baie. Să nu mai ai pe nimeni, în afară de un câine ce se încăpăţânează să nu plece de lângă tine chiar şi în zilele în care mâncare înseamnă câteva felii de pâine înmuiate în apă. Asta înseamnă viaţă?

Ion priveşte în pământ şi-şi freacă mâinile murdare. E o mâna de om, îmbrăcat cu câteva straturi de haine ce-l fac să pară mult mai voinic decât e în realitate. Vorbeşte încet şi gândeşte fiecare răspuns. Aşa i-a fost viaţa, aşa i-a fost soarta.

coliba 4 (Small)

„Am divorţat în 2004 şi a câştigat doamna casa. Necazul vine pe oameni. Crezi dumneata că eu is primul care divorţează? Au fost alţii cu rang mai mare şi care poate au ajuns mai rău. Copii n-am avut, noroc cu atât. Decât să fie vai de noi, mai bine vai de mine”, spune el.

Nu cerşeşte, n-a cerşit niciodată. Îşi duce traiul de pe o zi pe alta, muncind ca zilier pe unde apucă. Câteodată merge la sapă, câteodată lucrează în construcţii. Nu se fereşte de muncă, oricare ar fi ea.

„Înainte am lucrat la Fabrica de Bere, în comerţ, acum lucrez orice”, mărturiseşte el. Se uită la aparatul de fotografiat şi oftează: „Să nu mă pozaţi. Puteţi să îmi spuneţi povestea dar să nu mă puneţi în ziar. Am 57 de ani, în vara fac 58. N-am lucrat doar la sapă şi la lopata şi nu vreau să mă radă lumea, să vadă unde am ajuns”.

coliba 7 (Small)

În dreapta lui stă aşezat un Blackie, cel mai bun prieten al sau. Poartă o zgarda încropită dintr-o curea veche şi ruptă. Roade cu poftă dintr-o felie de pâine înmuiată în apă.

„Pe Blackie l-am crescut de mic, era cât un pumn. L-am găsit pe stradă acum doi ani. Acum suntem doar noi doi”, povesteşte Ion.

Îi e mai uşor să vorbească despre viata pe care o duce acum decât despre viaţa pe care a trăit-o odată. Acum, viitorul lui înseamnă simplu mâine – mâine poate o să lucreze, mâine poate o să fie mai cald. În coliba pe care şi-a ridicat-o din nailoane şi lemne pe malul Someşului, în Parcul Feroviarilor, e frig şi intră apa când plouă.

„În adăposturile primăriei sunt oameni de peste tot locul şi de tot soiul. Mie îmi place să fiu singur, să-mi văd de treaba mea. Mi-i frig, nu mi-i frig, asta e. Trece. Fac mâncare la plic şi mă descurc”, oftează el.

Lângă coliba lui se mai ridică o altă, mai solidă. Acolo locuiesc, câteva săptămâni pe luna, câţiva băieţi din Târgu Mureş, care vin la Cluj să vândă coşuri.

coliba 2 (Small)

„Adună nuiele, stau câte două săptămâni, merg pe piaţă şi iar merg înapoi. Li-i şi lor foarte rău, să ştiţi”, povesteşte Ion.

Dar lui nu I-a fost întotdeauna rău. A fost o vreme când nu îi era ruşine să spună cine este. De amintirile acelea se agaţă în continuare, motiv pentru care a ales să locuiască acum în Parcul Feroviarilor. La doar câţiva zeci de metri de coliba dintre copaci e casa în care îşi ducea odată „cealaltă viaţă”.

„Aici am crescut, aici am îmbătrânit. Şi nu plec de aici. Aici rămân dacă mai vreţi să veniţi să povestim. Pentru o vorba bună şi o vorba frumoasă nu mă supăr niciodată”.

Ștefan Lăcătuș

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii