Un târg al contrastelor, bine pus la punct
Intru, mânat de fluxul mulţimii, în incinta complexului expoziţional. Astăzi e o aglomeraţie mai mare decât de obicei fiindcă în pavilion se desfăşoară chiar în acest moment tradiţionalul “Târg de nunţi”. În spatele clădirii, dar şi în faţă, sub cerul liber, funcţionează târgul de vechituri “Revând Market”, în incinta căruia se află şi o piaţă de păsări şi animale de companie. Încă de la început senzaţiile sunt contradictorii: şochează pe mulţi prestaţia unui tânăr cerşetor, urcat pe role, care face slalomuri printre limuzinele înşirate în faţa complexului expoziţional, intrând apoi în mulţime şi pretinzând vizitatorilor bani. Cât despre limuzine, acestea aparţin expozanţilor de la Târgul de Nunţi, maşini destinate închirierii de către potenţialii însurăţei, care nu s-ar face de ruşine nici la Hollywood. La intrarea cu plată câteva zeci de oameni stau la o coadă de vreo treizeci de metri, aşteptând să achite la casieria de la intrare suma de un leu, preţul unui bilet. Apare Ioan Avram, directorul complexului, care scrutează în stânga şi-n dreapta, cu ochi de uliu – ca să fie convins că totul decurge normal. Observă coada formată şi după ce mă salută intervine prompt, preluând o parte a sarcinii taxatorului. Încasează cot la cot cu acesta, astfel că după doar un minut coada dispare. Abia după ce a rezolvă această problemă se apropie de mine, îmi strânge mâna destins şi mă invită la o cafea pentru a-mi furniza informaţii cât mai exacte despre târgul săptămânal cu care atât de mult se mândreşte – la fel ca şi de celelalte, tematice, care se desfăşoară pe tot timpul anului. Omul e asaltat la fiecare pas de persoane de toate tipurile şi rangurile însă – obişnuit cu acest stil de viaţă – împarte cu eleganţă, peste tot, salutări şi strângeri de mână.
Îmi explică acesta, după ce ne aşezăm, comod, la o masă: “I-am zis <Revând Market> sau <Piaţă de revânzări> şi – legat de ea – am avut mult de lucru sub aspectul calităţii şi provenienţei produselor ce intră în târg, o parte a lor fiind dubioasă din acest punct de vedere. Însă, am zis că fiecare răspunde de ceea ce face şi am instituit un regim foarte strict, pornind de la accesul şi verificarea unor documente de provenienţă ale mărfii, inclusiv a produselor alimentare. Am ajuns astfel, după un an şi jumătate, să găzduim în fiecare duminică peste 400 de vânzători şi între 3.000 – 3.5000 de vizitatori-clienţi. Să vă mărturisec ceva de care sunt foarte încântat: la noi apar foarte multe lucruri vechi – şi nu vechituri! – cum ar fi: bunuri care ţin de gospodăria ţărănească veche, tradiţională dar şi tablouri, cărţi preţioase, obiecte de artă valoroase ş.a.m.d. În altă ordine de idei, am vizitat de-a lungul timpului foarte multe târguri asemănătoare din Anglia, Germania, Franţa, Olanda, Austria şi mi-am dat seama că acolo există un spirit economic foarte bine dezvoltat, al cetăţeanului – care nu aruncă lucruri folosite ani şi ani de zile. La noi, fenomenul nu prea a avut loc însă, în sfârşit, începe să apară. E vorba, cum spuneam, de acest spirit al economiei şi valorificării bunurilor care nu mai trebuiesc – dar care sunt funcţionabile şi utile.” Se scuză apoi, fiind solicitat din toate părţile, de către expozanţi, astfel că mi-l pune la dispoziţie pe Aurel Berindean, administratorul târgului, cel care ştie “tot ce mişcă” în zonă, ca să-mi fie ghid mai departe, prin târg.
“Suntem de-ai lui Iohannis, aducem încălţări din Germania!”
Îi abordez, pentru început, pe doi vânzători de miere, vin de casă şi ouă, care şi-au amenjat, chiar la intrare, un stand. Îmi mărturiseşte, uşor emoţionat unul dintre ei, Csabi Barabas: “Venim aici încă de la început, în fiecare duminică şi facem vânzări bune – aşa că ne-am concentrat toate eforturile şi scopurile din viaţa noastră, pe acest târg.” Trecem mai departe şi ajungem în dreptul unui stand cu încălţăminte second-hand. Proprietarul său este Vasile Lăcătuş, care şi-a făcut din târg locul său de muncă pe întreaga perioadă a iernii, în restul anului muncind, tot ca sezonier la o brutărie din Germania. “Aduc de vreo 6-7 ani marfă din Germania şi Austria şi o vând la noi la Cluj, ca să ne putem plăti dările la stat şi să fim, aici, în ordine,” îmi explică acesta. “Suntem de-ai lui Iohannis, vindem pantofi din Germania” – îmi aruncă râzând, la vreo câţiva paşi mai încolo, o vânzătoare, care face parte din rândul etniei rome.
Administratorul pieţei îmi face cunoştinţă apoi cu un bărbat mai special, aflat şi el cu o diversitate de mărfuri, la vânzare. Ocupă funcţia de consilier local în cadrul Primăriei comunei Baciu. Numele său este Liviu Rezmires şi vinde în fiecare duminică diverse unelte de second-hand din Vest: de la maşini de tuns gardul viu până la unelte electrice sau felurite obiecte de uz casnic. Îmi mărturiseşte acesta, nu foarte entuziast: “Din păcate, vânzările nu excelează fiindcă oamenii care vin pe-aici preferă mai mult să privească şi puţini îşi pot permite să cumpere ceva, fiindcă salariile sunt aşa cum sunt. În schimb, sunt mulţumit de organizare, de ordinea din târg şi că întotdeauna avem unde să ne parcăm maşinile.” Intervine în discuţie administratorul Berindean: “Majoritatea vânzătorilor pe care-i vedeţi trăiesc de pe urma acestui târg. Toţi vin la mine să le găsesc locuri de parcare potrivite şi spaţii unde să-şi comercializeze marfa. Nu-i chiar uşor de fiecare dată să nu amesteci raioanele destinate hainelor sau uneltelor cu cele alimentare – dar cu experienţa pe care o avem am reuşit până la urmă să evităm amalgamul sectoarelor.” Dăm de-un vânzător cu adevărat pitoresc, un tânăr sprijinit în cârji, suferind de semi-paralizie, care vine în fiecare duminică la târgul de vechituri, să-şi vândă mărunţişurile. Numele lui e Szasz Zoltan şi locuieşte în Apahida. Are o poveste de viaţă demnă de un film de aventuri şi se mândreşte cu un şir incredibil de accidente de circulaţie, cu ATV-ul, ele fiind cele care l-au adus în starea actuală. Relatează Szasz: “Primul meu accident a fost în 1999, când mi-am fracturat piciorul. Al doilea, a fost în anul 2000 când am pierdut controlul ATV-ului, astfel că în urma lui am paralizat la piciorul stâng şi mâna dreaptă. Al treilea accident l-am avut în 2004, tot cu ATV-ul, în Cojocna, agravându-mi situaţia inţială. Dar, mânat tot timpul din spate de dorul vitezei, am mai avut unul, în 2008, în localitatea Răscruci, şi-am ajuns cum mă vedeţi acum. Cu toate acestea, sunt vesel şi bine dispus, înconjurat din toate părţile de prieteni, chiar dacă prizele, casetele vechi şi tipăriturile din vremea comunismului pe care le vând nu prea interesează pe nimeni.” Ultimul comerciant pe care-l chestionez se numeşte Constantin Ciolan, un moldovean stabilit pe vremea Caritas-ului, la Câmpia Turzii, care vine săptămânal la târgul de la Expo Transilvania. Deţine probabil, cel mai mare stand de unelte din târg, care se întinde pe câteva zeci de metri pătraţi. Mă lămureşte acesta: “Vin aici doar de o lună de zile şi acum suntem în faza de prospecţiune a pieţei. Merge bine vânzarea, avem şi ceva clienţi, astfel că ne pregătim să aducem mai multe mărfuri care sunt căutate aici – şi, în schimb, să renunţăm la cele care nu prezintă interes pentru cumpărători. Dar, lucrul cel mai important este că aici totul e bine organizat, precum un ceas cu metronom.”