Michael Suder: „Am scăpat ca prin minune, împreună cu mama, de la deportarea la Auschwitz. I-am pierdut, în schimb pe ceilalți 17 membri ai familiei”

DSCN4817
La cei 72 de ani ai săi Michael Suder se prezintă ca un om de o rară vioiciune: mic de statură, extrem de iute în mișcări și cu o deosebită capacitate de a „scana” pe omul de lângă el, semn că a trecut prin multe. Viața lui poate constitui oricând subiectul unui film de aventuri iar culmea, prezentul pe care-l trăiește nu  este cu nimic mai înfloritor decât trecutul sau, care – prin dramatismul cu totul ieşit din comun – ar putea înmuia până și inimile cele mai împietrite.
 
Își începe acesta mărturisirea: „M-am născut la Berlin, pe 10 martei 1943, într-o familie de evrei. Locuiam acolo, cu toții, pe aceeași stradă. Unchiul din partea mamei, Rosenthal, avea brutărie, celălalt unchi  o bijuterie, iar mama lucra la bijuterie. Din relatările unchiului Rosenthal, pe care-l am într-o fotografie, singurul supraviețuitor de la Auschwitz din rândul membrilor familiei, am aflat că în acea perioadă se înmulțiseră deja persecuțiile Gestapo-ului împotriva evreilor: năvăleau în case, jefuiau, înregistrau gravidele pentru a le avea în evidenţă și așa mai departe. De pildă, mie mi-au tăiat bucăți din ambele loburi ale urechilor, când aveam 6-7 luni, chiar în sinagogă și tot atunci, pe mama –  care era o femeie foarte frumoasă – au violat-o cu sălbăticie.” Și culmea, tocmai faptul că nemții i-au ciuntit urechile a constituit, două luni mai târziu, biletul său spre libertate. Astfel, după ce se îmbolnăvise grav din cauza acestei mutilări, mama l-a dus pe micuțul Michael la un medic, aflat la trei străzi distanță de casa lor. Şi chiar în timp ce lipseau, au apărut gestapoviștii cu camioane acoperite de prelate, și i-au ridicat pe toți evreii care locuiau pe strada lui – asta după ce inițial blocaseră toate căile de acces, împiedicându-şi victimele să fugă. Continuă bărbatul, cu ochii înlăcrimați: “Auzind ce se întâmplase, pe mine și pe mama medicul ne-a oprit la el acasă, într-o primă fază, după care ne-a trimis la Budapesta. De acolo am ajuns la Cluj, unde aveam niște rude şi care ne-au adăpostit acolo, sub permanenta ameninţare a honvezilor. Între timp am aflat că tata, fratele meu Claus, sora mea Maria, unchiu-meu, soția lui, cei doi copii ai lor, trei dintre bunici, o altă soră de-a mamei împreună cu soțul ei și cei trei copii ai lor au fost deportați. Copiii au fost trimişi în lagărul Brandemburg, iar adulții la Auschwitz, cu toţi pe căi fără de întoarcere, în afară de unchiul de care am pomenit.” Între timp, ajunși la Cluj, mama lui Michael se îmbolnăvește grav și este internată, împreună cu fiul în vârstă de opt luni la Spitalul de Boli Infecțioase, unde şi moare, după trei zile. Marea șansă a lui Michael a fost însă aceea că unei asistente din spital îi murise bebebelușul, iar femeia şi l-a dorit pe el, cu ardoare, în locul fiului pierdut.  Așa că şi-a asumat un risc enorm, care l-a salvat pe acesta: l-a înfășurat pe micuț într-un cearșaf și a trecut cu el, pe jos, prin locuri numai de localnici ştiute, dealul Feleacului, care reprezenta atunci graniţa dintre Ungaria şi România.
Asistenta medicală l-a crescut pe Michael până după răboi, în 1948, când l-a recuperat fratele tatei, Mihai Suder, fost mare ilegalist și comunist, la București, în camarila lui Ion Gheorghe Maurer. De altfel, Mihai Suder a și ocupat funcții importante în statul român, care au durat până în anul 1972, cea mai cunoscută fiind cea de ministru al industriei lemnului.  Unchiul l-a crescut pe Michael până la vîrsta de 19 ani, când tânărul a fost admis la Școala de ofiţeri de C.I. din Pitești. Asta se petrecea în anul 1962. Explică bărbatul, zâmbind amar: “Eram deja sublocotenent când m-a chemat comandantul la el și mi-a mărturisit că în privința mea s-a făcut o greșeală, din punct de vedere politic, la întocmirea dosarului și anume: eu nu sunt născut în România, nu sunt de origine român și – lucrul cel mai grav pe atunci – am rude în străinătate. Aşa am aflat că tata mi-a murit la Auschwitz, și nu la Stalingrad, rudelle la fel, şi nu cum știam până atunci. Am plecat de la ei direct la unchiul, la București, care m-a plasat într-o școală tehnică, la Arad, pe care am absolvit-o, un an mai târziu.”
Ajuns la Blaj, Michael se încadrează în 1964 la o fabrică de mobilă, unde lucrează pe post de maistru până în 1973. Între timp, se căsătorește cu Rodroman, evreică și ea, de profesie farmacistă, cu care are o fetiță. Reușește în 1974 să treacă fraudulos frontiera în Germania, împreună cu un prieten și se stabilește la Mannheim, unde lucrează ca și controlor de calitate la concernul Mercedes Benz. Divorțează de Rodroman, și apoi se recăsătorește cu o bistrițeancă stabilită și ea în Germania, Lidia. După doar câţiva ani, aceasta-i dăruiește un băiat, pe Claus, botezat astfel după fratele pierdut la Auschwitz.
Dar evenimentele dramatice din viața lui nu se sfârșesc aici: în anul 2004 este extrădat – ilegal după credinţa sa – în România, după o acuzație de suspiciune de spionaj, adusă lui de către statul german. Izbucnește, indignat, bărbatul: “N-a fost nimic adevărat în această poveste…. Ministrul de Interne al României de atunci, Ioan Rus, prim ministrul Adrian Năstase și președintele Iliescu au aprobat serviciilor secrete românești, în complicitate cu cele germane, să mă aducă, obligatoriu, în țară.  Acum mă judec cu statul român la Tribunalul Cluj, ca să pot să îmi recapăt drepturile din Germania, țara mea natală, deși între timp am obținut cetățenie română. N-am fost niciodată un spion, am fost numai un pribeag, nimerit între două secole și două conglomerate politice. Acum strig și eu, ca să mă audă toată lumea: oare e drept, la câtă suferință am îndurat de-a lungul unei vieți, să nu merit și eu să mi se facă dreptate? ”
Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii