Agresiunea rusă contra Ucrainei: Cum răspundem amenințării scumpirii gazului rusesc?

Editorial de Mircea Dobocan, specialist în relații internaționale.

Federația Rusă, stat agresor al Ucrainei, reacționează la anunțul cancelarului german Olaf Scholz privind oprirea procesului de certificare a gazoductului NordStream2, anunțând la rându-i scumpiri de gaze.

În prezent vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Federației Ruse (unde tocmai s-a decis o nouă formă de agresiune împotriva Ucrainei, prin „recunoașterea independenței” „Republicii Populare Donețk” și „Republicii Populare Lugansk” – ambele reprezentând teritoriu ucrainean), domnul Dimitry Medvedev spune că noi, europenii, vom plăti 2000€ pentru 1000mc de gaz rusesc, și ne urează ironic un călduros (sau friguros) bun venit în lumea nouă, a curajului.

Dragi prieteni, haideți să vedem cum stau lucrurile într-o lume a curajului.

Gazul reprezintă un produs. Tranzacționarea sa implică un producător-vânzător și unul sau mai mulți consumatori-cumpărători. Plus transportatorul, care poate fi un terț, ori transportul poate fi asigurat de una sau ambele părți ale tranzacției. În mod normal și civilizat, prețul este stabilit în funcție de cerere și ofertă.

Atunci când producția, livrarea și prețul gazului devin instrumente ale ambițiilor geopolitice ale producătorului în relația cu consumatorii, și asta rezultă într-un șantaj sub forma prețului exagerat, s-ar putea ca producătorul să nu mai aibă ce face cu gazul pe care îl produce.

Pentru că nu se poate apuca să-l bea, s-ar putea găsi în situația de a-l extrage și de a trebui să-l stocheze (ceea ce atrage costuri tot pentru producător); apoi, când capacitatea de stocare se apropie de epuizare, prețul stocării poate deveni mai mare chiar decât prețul gazului stocat, ceea ce îl obligă pe producător să producă în pierdere sau să reducă producția (așa cum au pățit/făcut companiile petroliere în momentul impunerii restricțiilor de circulație din pandemie); ceea ce atrage costuri cu închiderea stațiilor de forare/extracție și costuri semnificativ mai mari cu redeschiderea lor, cândva în viitor.

Spun asta deoarece, din declarațiile factorilor decizionali prezenți la Munich Security Conference 2022, Uniunea Europeană este dispusă și capabilă să plătească prețul decuplării totale de la furnizarea de gaz rusesc și are opțiuni valide de diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz. Să trecem la cifre:
– în mixul energetic european (petrol, solar, eolian, cărbune, gaz, hidrogen et cetera), gazul reprezintă 24%;
– din acești 24%, 90% reprezintă gaz importat;
– iar din gazul importat, gazul rusesc reprezintă 45%.
Priviți ansamblul, faceți socotelile și vă veți da seama cam care este miza cu gazul rusesc.

Da, decuplarea de gazul rusesc va fi o provocare logistică, și da, procesul de diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz nu va fi gratis.

Dar:
– alternativa este să rămânem captivi nu doar furnizorului rus și nici măcar ambițiilor revizioniste ale unora, ci captivi propriului sentiment de neputință, neajutorare – helplessness;
– alternativa este ca practic să acceptăm agenda Kremlinului și să ne obișnuim cu gândul că, mai devreme sau mai târziu, ne va veni și nouă rândul… la tăiere;
– alternativa este să ajungem să credem că soarta nu ne-o alegem noi, ci un vânzător de gaz.

În contextul actual, când în jurul nostru Putin și Lukașenko se joacă de-a rescrierea granițelor și reinterpretarea istoriei și a conceptului de suveranitate, apetitul pentru varianta neputinței scade, până la dispariție. Nu ni se pare normal să-l plătim pe Putin pentru gaz și apoi să ne uităm cum jonglează cu două modele de suveranitate: cea pe care o recunoaștem și noi, suveranitatea westfaliană, dar și cu un model de suveranitate „specifică”, „limitată”, „ajustabilă”, „alocată” statelor din zona fostului imperiu rus. Pe banii noștri, dați pe un gaz pe care-l putem cumpăra din altă parte.

Acum, în condițiile în care furnizorul rus nu este de neînlocuit, este foarte posibil ca prețul de 2000€ pentru 1000mc de gaz rusesc să pună pe butuci nu Europa, ci chiar furnizorul.

Pentru că ce se va întâmpla acum, când Rusia lui Putin agresează a doua oară Ucraina și își închide voluntar tranzacțiile cu occidentul? Exact ce s-a întâmplat și cu Lukașenko al Belarusului, după agresiunea hibridă de la granița cu Polonia, unde a comasat migranții din Orientul Mijlociu pe care i-a adus în Belarus cu charterele: a fost izolat complet de Europa, și a rămas, cu sau fără voință conștientă, captiv total lui Putin.

Prin analogie, este rezonabil să presupunem că asta se va întâmpla și cu gazul lui Putin: dacă nu va mai avea clienți aici, în Europa, atunci va trebui să-și asume pierderea iar când va vrea să vândă mai mult Chinei… pentru că Iranul nu cumpără… Ghici cine va stabili prețul și în ce direcție? Exact: China, în jos. Pentru că noi, nu mai.

Așa că nu este cazul să ne alarmăm la auzul acestei sperietori cu gazul rusesc scump, lansată de rușii ofensați că nu le mai subvenționăm aventurile militare revizioniste. Dimpotrivă, ne putem bucura moderat, pentru că această abordare a lor le va da tot lor o lecție despre cum funcționează piața, iar pe noi ne va ajuta să ne dezvățăm de neputință.

Mai este gaz pe pământ, gaz care se plătește doar cu bani. Nu cu frică, nu cu neputință și resemnare, nu cu tolerarea agresiunii împotriva suveranității și integrității statelor suverane.

Welcome to the brave new world, where we unlearn helplessness.