Recent, am avut parte de o intensă experienţă civică, având la bază următoarele ingrediente: lege, administraţie publică locală, echitate, promisiuni, încredere, „omenie”. V-o împărtăşesc din inimă.
17 Martie 2013. Comuna Hîrseni, judeţul Braşov. Am fost la Primărie să-mi plătesc impozitele. La ţară. Un loc pitoresc, verde, viu, cu rădăcini dacice. Mânat parcă de „diligenţa unui bun proprietar”, am intrat şi pe la Registrul Agricol, să văd ce se mai întâmplă cu terenurile. Deoarece n-am fost pe deplin lămurit, am fost îndrumat către „doamna secretară”, a.k.a. secretarul comunei. Din motive străine mie, această doamnă, al cărui salariu practic tocmai îl plătisem din taxele respective, a avut un comportament verbal-agresiv, fapt pentru care am preferat să „mă dau singur afară” din instituţie.
Evident că a urmat o plângere împotriva comportamentului, „nu împotriva persoanei”. Un exemplar către dom’ primar, unul către consiliul local – cu număr de înregistrare, ca să fie bine. Solicitam şi eu o sancţiune, chiar un simplu avertisment scris – o tragere de mânecuţă. Răspunsul, conform legii, trebuia dat în 30 de zile.
17 Aprilie 2013. Merg la Primărie, pentru răspuns. Nu primisem. Acum, legal, puteam să-i trimit în judecată la instanţa de contencios administrativ. Dar stau eu aşa şi gândesc într-o „echitate mioritică”: parcă nu-i frumos, nu-i omeneşte să mergem prin tribunale, mai sunt şi „consătean” cu primarul, etc. Aşa că fac rost de numărul său de telefon şi-l sun. În urma discuţiei, mi-a confirmat faptul că „ştie de cerere” şi mi-a promis în mod ferm cum că la următoarea şedinţă de consiliu local plângerea se va regăsi pe ordinea de zi. Fără să ştiu că secretara este „protejata” dumnealui, am decis să-i acord încrederea mea: zic, bine dom’ primar, ne vedem la şedinţă.
31 Mai 2013. Mă duc şedinţa de consiliu local. Şedinţa se desfăşura în sala de lectură a şcolii din comună. Cuprins parcă de emoţia primei zile de şcoală, urc scările. Cu greu, îmi fac loc printre sătenii înghesuiţi şi intru în sală. La scurt timp, am avut un „eye-contact” cu primarul. Am simţit în privirea-i şireată că prezenţa mea îi cauzează disconfort. Deşi aveam o bănuială că lucrurile nu stau bine, mă uitam la dumnealui ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Prin sală, unii erau agitaţi, alţii mai puţin. Unii criticau prin strigăt, alţii prin cuget, tăcuţi. Unii mai încruntaţi, alţii mai puţin. Cert e că eram înghesuiţi. Încăperea avea o vibraţie conflictuală, deoarece se dezbătea bugetul pe 2012, care n-a trecut deoarece s-ar părea că n-au respectat destinaţia unor fonduri A.P.I.A. – în fine.
Acum, deşi prin discuţia telefonică primarul îşi luase, în mintea dumnealui doar „angajamentul” de a introduce cererea mea pe ordinea de zi, – care „angajament” reprezenta în realitate o obligaţie legală – cererea nu figura nicăieri, nici la punctul „diverse”, adică nici măcar la „ăi din urmă”. Constatând aceasta, m-am înscris la cuvânt.
Chiar pe finalul şedinţei am luat cuvântul. Am aşteptat până s-a făcut – pentru prima dată în acea şedinţă – linişte în sală. Ulterior, am început să expun starea de fapt, argumentele şi consecinţele. Apoi i-am atras atenţia domnului primar asupra faptului că a săvârşit o infracţiune care se pedepseşte cu închisoarea – şi aceasta numai din dorinţa de a o proteja pe madam’
secretară, fiind singurul din instituţie care o suportă. În mod cu totul neaşteptat, la finalul discursului, oamenii prezenţi în sală au început să aplaude şi să ovaţioneze: „– Bravo, bravo! aşa să faci, nu-i lăsa! foarte frumos ai vorbit!” – …„get them!”. No, super.
Cum am dat-o la pace: primarul a spus că rezolvă cererea în 5 zile, iar eu am spus că dacă nu-mi rezolvă cererea în 5 zile, ne vedem la declaraţii în faţa autorităţilor penale. Idilic.
Dar să fie lucrurile atât de superficiale? Acum, la 2 zile de la „împăcare”, impulsionat de faptul că nici astăzi n-am aflat ceea ce mă interesa în privinţa terenurilor agricole, mă tot gândesc la ce anume înseamnă „omenia”, şi mai ales dacă ea are sau nu vreo treabă cu legea. Iar dacă adaug şi faptul că n-am de gând să mai plătesc salariile acestor oameni încă 4 ani, până la alegeri, observ că opţiunile mele sunt foarte limitate. Aşa că îi voi acţiona în instanţa de contencios administrativ şi în mod sigur, voi face şi plângere penală. Fiindcă nesimţirea poate fi combătută prin omenie, dacă omenia înseamnă lege.
Îmi urez succes!

Mircea Dobocan.

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.