info41life.wordpress.com

Angrenată în spirala post-aderării, României nu-i lipseşte nimic: legi, instrucţiuni, reglementari, comisii şi consilii, agenţii, inspectorate, administraţie. În calitate de fii ai urbei, toate acestea organizează viaţa, ne-o instituţionalizează, ne stimuleaza dependenţa civică de taxe, impozite, facturi, ne cristalizează statutul de contribuabili şi ne ajută să gândim loial-cetaţeneşte.

Mai mult, suita entităţilor bogat-creatoare de atribuţii şi competenţe nu ne lasă să uităm că există inflaţie de proiecte şi bugete, iniţiative şi hotarâri, la care ne putem da cu părerea in calitate simultană de proprietari şi beneficiari, de gânditori şi ingânduraţi, toate acestea supuse însă unei imuabile ecuaţii cu sens unic: banii.

Numai că matricea-parafrază, „cetăţeanul nostru, stăpânul nostru”, cu care slujitorii „aquis-ului comunitar” tot încearcă să ne obişnuiască, devine nulă atunci când instinctul de cetăţean al urbei începe să fie răscolit de nevoi, de boli, de sărăcie sau dor de ducă.

Împins la ghişee deservite de regimente intregi „obosite” de atâta sinecură, aşteptând luni de zile la o autorizare care nu se mai întrezare, purtat în brate pe la inspectorate, ajuns să-şi consume ultima pastilă anti-varice la rând la compensate, „beneficiarul-proprietar” sapă cu mândrie europeană la „canalul integrarii”, plin de graţie intr-o bunăstare ce nu mai apare.

Omul-cetate nu oboseşte experimentând, masurând, gândind, propunând, sperând, inghesuindu-se să comprime timpul, pendulat de viaţă între lucruri serioase şi nimicuri, între standarde şi mămăligă neexplozivă, între rugăciunea săracului şi ochii imbuibaţi ai baştanilor.

Dar cum românul ştie că speranţa nu poate fi facultativă, ia toate astea ca un instrument de fericire procurat la oser, drumul cu bicicleta prin UE învăţându-l că tot ce nu te omoară de face mai puternic.

Dincolo de graficele „tehnocraţilor”- inflaţie, balanţă, PIB, şomaj- funcţionează bunul simţ al omului-cetate sau al „contribuabilului”, pe zi ce trece mai predispus să infirme o voinţă politică, un sondaj de opinie, un act politic indigen, ştiind că acestea poartă pestilenţialitatea propagandei şi duhul oportunismului.

Se retrage încet, aşteptând cu precauţie contigentul următor , sperând firav că traiul „ţărişoarei” în Uniune nu ar trebui să aibă nimic comun cu primarii care fac administraţie din Capitală şi politică din oraşul in care au fost aleşi, că rândurile de la taxe şi impozite nu au nimic comun cu cozile la carne, de pe vremea ştim noi cui, că un spital de urgenţă absolut necesar este prioritar unui mega-stadion falimentar, că o gară trans-regională nu poate fi confundată cu o puierniţă de hulubi, că dincolo de construcţiile „după gust” există o conduită urbanistică…

Toate cele de mai sus sunt supuse unei axiome al cărei adevăr se traduce tot în bani. Numai că de data aceasta irosiţi sau nechivernisiţi sau neavuţi sau neputuţi sau…

Şi asta fară să ne lipsească ceva în drumul nostru spre „consolidarea aderării”: legi, istrucţiuni, comitete şi comisii, birocraţi…şi, evident, contribuabili.

C.M.