Nu-i aşa că fără a avea timp să ne judecăm faptele a trecut anul acesta peste noi? Şi parcă am mai avea ceva de spus şi parcă arşiţa întrebărilor arde ca niciodată. Grădinile cu magnolii, sădite în buza lui ianuarie, au trecut prin ochii pruncilor, peste frunţile batrânilor, pregătindu-se acum să ierneze. Provizia de optimism, scăzută de zilele închise, va respira pentru noi odată cu stralucirea Stelei din Bethleem…Dar credinţa că ne lipşeşte ceva pentru a trece anul mulţumiţi, ne-a dus căderile în diperare şi voinţa spre liniştea fără intoarcere.

În fond, în ultimii ani, niciodată n-am crezut mai adânc ca acum că civilizaţia – şi tot ce decurge din ea- poate întoarce spatele oricărei nefericiri. Pentru că într-o lume reală şi austeră, într-o lume cenuşie, parcă nici minunile nu mai există, iar visarea s-a transformat într-o parabolă demenţială. Ne-am îndoit de noi însine, ne-am îndoit de cei de lângă noi, ne-am îndoit de „aleşii” noştri. Şi nu o dată am bâiguit rugăciunea bicisnicului: „Iartă-i, Doamne, pe cei care imi doresc binele, că nu ştiu ce fac!”. Dar, vorba colegului Vasile Gavrilescu: „Fraţilor, din trupul îndoielilor apar viermii cunoaşterii!”.

Eu cred ca zbaterea noastră trebuie să se reducă la o singură căutare: Domnilor, până nu e prea târziu, descoperiţi formula concilierii umane! Eroarea ne aparţine, însă doar recunoaşterea vinovăţiei nu ajută la nimic. Ştiu că de dorit ar fi să avem două suflete, unul pentru mizeriile cotidiene şi altul pentru idealuri. Dar viaţa este una şi, după ce constaţi că eşti la apus, nu poţi fi decât, cel mult, reconstituit.

În ciuda tuturor lamentărilor, în ciuda mersului de-andăratelea, în ciuda ceţei tot mai dense pe lentila ochelarilor, se cuvine să-i mulţumim cuiva: acelui ceva din noi care refuză să îmbatrânească, acelui ceva care ne apropie tot mai mult de ceea ce am dorit să fim.

Gândindu-mă la gura „de aur” a Sfântului Ioan, exilat pe insula Patmos (fiecare avem exilul nostru), prefer să cred că tot ceea v-am scris aici, într-o anume zi nu va mai avea nici un fel de valoare: „… căci El va şterge orice lacrimă din ochii lor, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Şi pentru că la crepuscul veţi trage cu o brişcă o ultimă încrustătură pe răbojul din tindă, şi pentru că degetul va trece acum pentru ultima dată în acest an peste paginile cuvintelor din gazetă, şi pentru că într-o lume a neîncrederii fidelitatea dumneavoastă ne-a fost şi sabie şi scut, vă spunem doar atât: din tot ce a însemnat 2015, ceea ce nouă ne ramâne, sunteţi dumneavoastră. În rest, Dumnezeu să vă dea sănătate!

Beniamin Pascu