foto: doxologia.ro

Sub o fereastră luminată festiv am observat, ghemuită, o umbră. Era singurătatea. Nu-i aşa că, ori de câte ori se apropie sărbătorile, ceva în noi recidivează dureros? Am văzut serile acestea suflete pustii ascunse sub cetina bradului din mijlocul oraşului, aşteptând un miracol. Niciodată singurătatea nu doare mai tare care de sărbători. După un an de frământări, pacea ninsorilor chinuie mai mult ca oricând, amintind că limanul este undeva, departe….

Restul zilelor se aştern alfel în viaţă. Cei din jur, străini sau apropiaţi, încearcă- şi în bună parte reuşesc- să umple un gol. Dar vine decembrie, când, parcă fiecare pleacă în altă direcţie care ne este străină. Asta pentru că cei care pleacă nu sunt singuri. Ei au pe cineva, undeva …

Străzile suspină de povara trecătărilor încărcaţi cu daruri. Sunt oameni care au o raţiune a vieţii, a sacrificiului lor din restul anului, au familie şi copii care le sar în braţe, au un viitor concret. Pentru oamenii singuri, însă, zilele finelui de an se traduc într-o imensă dezolare. Frustraţi, ajung să urască aceste zile, ajung să gonească timpul, dorind să treacă mai repede „dincolo”…Dincolo de Noaptea Bethleemului, dincolo de Steaua de la Răsărit, dincolo de Cumpăna anilor, dincolo de lacrimi…

Pentru ei, toate aceste pregătiri şi bucurii cotidiene ale semenilor au conotaţii dramatice. Pentru ei, forfota plăcută a pregătirilor, a colindelor, a urărilor este traumatizantă. Pentru ei, iminenţa petrecerii minunatei nopţi de Crăciun în singurătate este devastatoare. Compasiunea nu face decât să le accentueze suferinţa, zarva din jur este ceva golit de sens şi, chiar dacă cineva le şopteşte un stingher „La mulţi ani!”, vine momentul când îşi amintesc brutal că sunt ai nimăni. Acum, tocmai acum, când Noaptea Magilor, a Păstorilor, a Devenirii lumii se apropie, când pentru semenii lor dragostea acoperă totul, suferă totul, când Cel nascut la Bethleem se odihneşte sub fereastra fiecăruia…

Există mai mulţi oameni singuri decât oameni fericiţi. Părinţi ai căror copii sunt departe, copii a căror familie este orfelinatul, bolnavi care în cea mai frumoasă zi a anului nu văd decât albul violent al patului de spital, văduve a căror uşă numai vântul o mai deschide…Pe toţi aceşti nefericiţi nu sărbătorile îi sperie, ci spiritul sărbătorilor. Pentru că le complică viaţa. Iar ceea ce îi tulbură nu este singurătatea, ci însingurarea. A fi nemulţumit de ceva în seara Crăciunului, atunci când nimic nu-ţi lipseşte, este ca şi când ţi-ai uitat acasă ochelarii de soare şi te plângi că te bate lumina în ochi. Ce ar zice un orb dacă te-ar auzi?

E un act de curaj să te gândeşti la sărbători când eşti al nimănui. E un act de curaj să accepţi că există necazuri mai mari decât acela de a murmura, singur, în negura nopţii, „O, ce veste minunată!”.
Dar pentru totţi aceştia- ca de altfel pentru oricine- la marginea zărilor, intr-o iesle de suflet ascunsă în tăcerea veşniciei, CINEVA nu oboseşte să poarte chipul inocenţei, al concordiei, al dragostei, al speranţei, aşa…ca un remediu împotriva uitării, descurajării, spaimei…CINEVA pentru care fericirea nu poate exista fără oameni. Pentru că, nu întâmplător, talmăcit, Bethleem înseamnă „Casa Pâinii, Casa Umilinţei…”

CRISTINA PASCU