Undeva, în Braşov, la numai 23 de ani un asistent medical îşi pune capăt zilelor, ingerând o supradoză de medicamente. În altă parte, la Arad, o femeie intră în greva foamei pentru tatăl ei, invalid, care a fost scos de pe lista celor care beneficiau de ajutor social. La Piteşti, o adolescentă se aruncă de la etajul 10, iar la Baia Mare un batrân se claustrează într-un garaj, dând drumul robinetului de gaz. Ce constrângeri i-au determinat pe toţi aceştia să recurgă la gestul fatal?

Dacă singurătatea poate avea efectul unui terapii atunci când vine dinlăuntru, ca opţiune, însingurarea, de cele mai multe ori impusă de afară, alienează.Trăim într-o lume în care toţi vorbesc, toţi aud dar nimeni nu ascultă, lipsa comunicării marcând astăzi, mai mult ca oricând, secularizata societate românească. Infatuaţi, politicienii se admiră vorbind singuri- un fel de retorică a singularităţii- fără a fi interesaţi realmente de urechea ascultătorului: „Astea sunt cuvintele, faceţi ce vreţi cu ele!”, uitând că trebuie să ofere nu ceea ce au, vorbe din belşug, ci ceea ce sunt. Convinşi ca sunt mai degrabă aleşii Domnului decât ai oamenilor, ei uită că a trăi cu faţa spre Dumnezeu nu înseamnă a trăi cu spatele la oameni. Privindu-i (nu ascultându-i) cum bat apele pe ecrane într-o cultură a sinelui, te întrebi dacă aceştia au ceva de spus sau doar vor spună ceva.

De cele mai mult ori, deverul lor bolborosit nu reprezintă nici pe departe necesitatea cotidiană a individului, ca entitate, ci „cestiuni universale” precum: pacea lumii, stratul de ozon, malformaţiile cărăbuşilor cu trei picioare…În bietul român, însă, marea demagogie produce tensiune, agită, înstrăinează, vlăguindu-l şi de ultimul dram de energie. Dacă până 1990 se tăcea despre toate, astăzi se vorbeşte despre toate, de-a valama, nevrotic, fără a mai exista răgazul unei realităţi verificate. Sub făţarnica şi cameleonica expresie „pentru om”, uitând însă omul, „memorabilele” discursuri politicianiste nu fac decât să acopere disperarea unei naţiuni ce se îndreaptă spre însingurare.

Paradoxul unei ţări din „ginta latină”, unde zborul cuvântului ar trebui să aducă viaţă, este că se încearcă a se comunica orice, comunicabilul lipsind însă. Şi la toate blocajele care au venit peste noi, politic, economic, chiar şi religios, asta ne-ar mai lipsi: blocajul comunicării. Poate nu întâmplător suntem una dintre ţările cu cea mai înaltă rată a suicidului din Europa, adică a celor care refuză să mai comunice, a disperaţilor, a acelora de la care -cred bieţii nefericiţi- Dumnezeu şi-a întors faţa.

Cum poate un popor să-şi manifeste sentimentul naţional, să iasă din claustrare, să-şi dezvolte spiritul demnităţii, când individul, omul, cetăţeanul le apare lor, diriguitorilor, ca un gândac de Colorado, asupra căruia se aruncă o găleată de insecticid, când individul singur, în faţa ghişeelor, este pus în siuaţia să facă penitenţă la tupeu şi sfidare, când el, omul de la şaibă, nu câştigă nici cât să-şi achite medicamentele „compensate” financiar şi „recompensate” cu leşinuri pe treptele spitalelor, când trebuie să vină cu mănuşile de acasă ca să i se scoată apendicele, de parcă singur ar trebui să-şi bage mâna în abdomen, când groparul din cimitir cere un ciubuc mai mare decât parastasul, când popii se dau de ceasul morţii să recupereze hectare de pădure şi nu sufletele oamenilor, când liderii de sindicat „se obosesc” luptând alături de clasa muncitoare la mitinguri şi „se pocăiesc” cu patronii, seara, la o bere „fără alcool”, când …

Pus în situaţia să se descurce singur, omul de rând, pălmaşul, amărâtul, anonimul, plebeul, aparatul de votat al aleşilor, îşi continuă acţiunea solitară, încercând cu stoicism să îndure prostia şi aroganţa. Scârbit, nu-i ramâne decât să se refugieze în griul zilnic, oricum s-ar numi acesta, cu spiritul comunitar schimonosit de vrajba, invidia şi egosismul unei lumi pe care cu vreo 25 de ani în urmă o ura mai mult decât toată jumătatea de secol trăită anterior.

Şi astfel el, omul, alegătorul, cetăţenul, stapânul pe propria-i soartă, contribuabilul, creştinul onest, pe zi ce trece începe să fie încolăcit de o perfidă „aspidă” ce se metamorfozează într-o sinistră certitudine: că trebuie să plece spre „acel refugiu”, „acel dincolo” fără de sfârşit, „unde nu-i nici întristare nici bucurie”, purtând cu el, într-o manieră (poate) machiavelică, sacul fără fund al promisiunilor.

Beniamin Pascu