alin tise banner

OPINIE / Cosmin Sabo: Metonimia liderilor (I)

Scriu acest text cu stânjeneala că nu stăpânesc subiectul întru totul. Nu e prima dată când fac asta scrisul de altfel îmi astâmpăra duelul interior, iar omul oricât de greu ar fi de recunoscut, în fapt, se fondează pe mânuirea propriului său duel interior.

Toma d’Aquino teologul meu favorit spunea că ‘daca căpitanul unui vapor ar avea ca principal scop să își păzească vaporul de pericole, l-ar păstra pentru totdeauna în port.’ Vaporul este făcut pentru a înfrunta învolburarea mărilor și a oceanelor. Se lansează în necunoscut cu ocazia fiecărui periplu, iar în urma sa necunoscutul învolburat al mărilor este aliniat într-o dâră clară în simetria ei, numită și siaj în termenii specifici ai marinaritului.

Marele teolog Toma d’Aquina afirma acum aproape 1000 de ani din sânul Bisericii, în acele vremuri tumultoase ‘homo unius libri timeo’, pe românește spus ‘mă tem de omul unei singure carti ‘. Va fi numit ulterior un precursor al reformei bisericești medievale, iar azi în modernitate Biserica se omagiază cu spiritul căutător al marelui teolog și îl scoate la orizont de fiecare dată când este acuzată de obtuzitate față de cunoaștere și cugetare.

Vechii învățați latini au găsit un dicton legat de incursiunea temerară în cunoaștere și anume ‘docendo discimus’ ce înseamnă ‘ invatandu-i pe alții , de fapt învățăm și noi la rândul nostru.’

Am o pasiune recunoscută față de maximele latine și îmi asum riscul epatării prin următoarea explicație: sunt convins că pentru a transmite idei pe un culoar sănătos și trainic ștafetei viitorului trebuie să înțelegem în mare profunzime legătura pe care o avem cu trecutul. Istoria este adevăratul maestru al vieții.(Historia vitae magistra).

Legăturile cu trecutul trebuie aflate și înțelese cu o mare ascuțime a minții abia după care să apară îndrăzneala de a te juca cu viitorul. Aceste legaturi cu trecutul pot fi descifrate destul de precis prin intermediul maximelor latine si a proverbelor diferitelor limbi.

Mărturisirea mea merge mai departe și voi crea o și mai mare uluială spunându-vă spășit, că până și titlul articolului conține un cuvânt căruia nu îi cunoșteam însemnătatea până în ziua scrierii articolului. Povestea acestui articol începuse de fapt cu o zi înaintea scrierii sale când am participat la o manifestare publică.

Deși în ultimii ani mi-am fortificat sensibilitatea printr-o impusă disciplină emoțională există încă unele persoane care îmi descoperă labirintele sufletului și îmi dau prilejul să îmi macerez impresiile de tot felul, în trosnetul cărora să mai trag o concluzie despre viață. Efectul imediat al manifestației publice a fost de a scrie ceva despre lideri, cu dublul scop de a deprinde mai profund fenomenul și în același timp de a transmite celorlalți.

In dimineața scrierii articolului m-am trezit în gând cu cuvântul metonimie, fără a înțelege de unde provine, mai ales că nu îmi amintesc să îl mai fi folosit vreodată. Situația am simțit-o destul de bizară încât de îndată m-am dus spre calculator să îi scotocesc însemnătatea pe internet. Mă întreb cum ar explica marii psihanaliști această întâmplare, însă deși nu este prima dată când mă trezesc în gând cu un cuvânt mai echivoc, totuși acest lucru mi se întâmplă foarte rar.

In dicționarul de pe internet am observat că metonimie ar însemna : ‘Figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale părtii prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin concret, ale posesorului prin lucrul posedat etc ‘.

Metonimia liderilor, să îmi fie îngăduit ca titlu pompos știind la fel de bine ca mulți alții că învățăturile se relevă mult mai ușor prin ‘sancta simplicitas'(sfântă simplitate) decât prin picanterii oratorice, însă mă abat de această dată datorită acestui cuvânt apărut în mintea mea pe cale excepțională.

Deși suntem obișnuiți cu definiții care să clarifice, avem de data aceasta o definiție ce încolțește mai multe îndoieli decât claritati, exact așa este și cu liderii și abia acum înțeleg că mi-a parvenit în atenție acest cuvânt mai degrabă, pe căi situate la marginea rațiunii.

Laozi, faimosul cărturar chinez spunea încărcat de sens dar nu impovărat, următoarele: ‘Astfel, omul înțelept se așează după ceilalți și devine primul.’ Sensul nu te împovărează numai în cazul în care este nedeslușit, doar atunci intră în cochetare cu celelalte sensuri din dorință de a se clarifica și crează o rețea în care sensurile se mișcă și se sprijină unele pe celelalte apăsând mintea omului.

Căutătorii de sens și găsitorii sensului sunt asemănători pentru ca ambele categorii au petrecut mult timp cu bărbia pe cumpăna palmei scrutând zările necunoscutului. Diferența este că unii pot să își încheie mai repede sejurul sensului și să își oprească învârtirea adormitoare cu a sa tachinată melancolie. Un om ce își deslușește sensul începe să renunțe treptat la apatia reflexiei.

Fermitatea va prelua frâiele tot mai des ,atât prin disciplină auto-impusă cât și prin nevoia de a crea reperul de verticalitate ce să ajute la alinierea celor măcinați și epuizați de căutarea sensului. Reflexia nehotărâtă din trecut se va transforma și confunda în unealta tactului, cea mai la îndemână măsurătoare a timpilor oportuni.

Tactul are la suprafață trăsăturile reflecției, însă numai la suprafață. Astfel culoarul devine mult mai liber fără smucirile sufletești ale reflecției melancolice și se transformă într-o pistă în care scopurile încep să fie atinse la viteză din ce în ce mai mare, neintimidate fiind de propria lor grandoare .

Mediul confuziilor și facerea liderilor

Din natura firii, ca prim mecanism de apărare oamenii vor acorda cea mai sporită atenție suprafeței. In fiecare moment al zilei la o plimbare întâmplătoare pe stradă, suntem tentați să ne explicăm subitele întâlniri stradale prin haine, fizionomie, coafură, iar dacă nimerim un pudic contact vizual, eventual vom adaugă impresii și din această sursă de informație.

Cei mai versați, trecuți prin malaxorul vieții vor înțelege în multe cazuri ca de pildă hainele sunt o unealtă a disimulării nemaipomenite, iar tocmai prin faptul că nu vrem să recunoaștem coruperea judecății noastre practic confirmăm existența fenomenului tocmai prin nerecunoașterea îndărătnică a acestui gest părtinitor. Metonimia prezintă practic un mediu invers așteptărilor noastre, așteptări ce vor fi o sursă interminabilă de confuzie.

Observația este suficient de potrivită, încât s-a validat nenumărat o data cu trecerea timpului. ‘Aparentele inseala’ se găsește în forța sa proverbiala atât la vechii greci și romani precum și în folclorul discursiv al diferitelor popoare francofone, anglofone , rusofone sau germanofone și nu numai. Căutarea liderilor și asumarea acestora este și una dintre forțele care modelează ca și cultură politică o țară. Imi amintesc una dintre lecturile mele despre Revoluția Bolșevică din Rusia anului 1917. La vremea respectivă domnea în Rusia o nemulțumire generală față de oblăduirea țaristă.

Se mai reține de mulți ca fapt important o bătălie dură între menșevicii(minoritarii) și bolșevicii(majoritarii), primii preferând culoarea albă, iar ceilalți culoarea roșie. Aceste două grupări erau ambele ostile țarului, deși tumultul perioadei a dus deseori la confuzia că menșevicii ar fi fost loialiști ai regimului țarist. Desprinderea mensevicilor minoritari din gruparea revoluționară anti-țaristă a pornit de la o problematică de leadership.

Această problematica a fost drojdia întrupării unui nou regim, iar trăsăturile sale ulterioare și le-a ornamentat în acord cu această problematică. Mai precis aceasta problematica a constat in disputa de a accepta ca miscarea sa fie condusa de niste lideri fie ei carismatici din randul multimii , iar pe de alta parte respingerea acestei idei ca fiind aparent nedemna fata de crezurile socialiste in care puterea trebuie sa fie a celor multi si pe cat posibil egala.

Daca privim putin retrospectiv spre recentele proteste din Romania veti putea observa din nou aceasta disputa reliefata sonor in discutiile protestatarilor care resping ideea asumarii unor lideri din multime. Scriam acum cativa ani un eseu numit Cine merita sa ne reprezinte? Il voi invoca si din considerentul de a nu-mi extinde prea tare articolul de fata, mai ales ca primesc rugaminti in acest sens

Daca pasioneaza pe cineva linia care am deschis-o in continuarea ideilor se poate vizita un alt articol complementar acestui editorial in care tratez mai pe la final intr-un subtitlu drumul mediocritatii spre varf. Editorialul se numeste ‘Panseu despre mediocritate’ si il gasiti aici http://www.clujmanifest.ro/opinii/panseu-despre-mediocritate/

Citisem mai demult un indemn in prima faza neinteles in care autorul spunea, sa ii trageti de maneca pentru un sfat bun pe acei profesori din universitate care prin haine, modestie fata de cunoastere si studenti ar ocupa un loc mai marginas in aliniamentul profesoral. In modestia acestora se ascunde de fapt grandoarea cunoasterii, iar intr-o lume academica a orgoliilor acestia se folosesc de marginalitate pentru a nu starni buldozerul colectiv atat de usor pornit de invidia pe slove.

Sociologul francez Bourdieu mergea mai departe cu ideea, spunand ca factorul represiv se simte foarte comfortabil si in universitati unde la fel de bine se creaza rivalitati si intrigi cu scopul de conservare a puterii. Micii proscrisi ,exilatii de voie si de nevoie sunt cei care vor putea releva cel mai bine autenticitatea vietii.

Ostracizarea este în fapt o călătorie inițiatică, iar în anumite culturi este internalizata în rituri, mai precis la musulmani tradiția Hegirei(exilul) poartă o semnificație încărcata. Intoarcerea profetului Mahomed în orașul Medina(simbolistică generală a unui grup) care i-a hulit învățăturile în prima fază și l-au alungat este descrisă cu multă dedicare de către cei care interpretează cultura islamică.

De aici apare zicala că nici un profet nu este iubit în țara lui, cu o simbolistică destul de largă. Mulți dintre marii autori și-au atins faima întâi în țările de imigrație ca mai apoi să fie acceptați cu dificultate de către ai lor, iar unii dintre ei chiar păstrându-și rezidența în țara natală au devenit mult mai apreciați în afara țării decât în interior.

Ca să dau o veste și mai încurajatoare pentru proscriși, sociologic este dovedit ca într-o aproximație de 80% dintre oamenii din grupurile în care sunteți pasageri sunt foarte favorabili autorității și implicit ostile unor păreri vădit diferite cu ale autorității. La nivel subliminal oamenii în general sesizează faptul că trebuie să fie cât mai consensuali cu șefii ierarhici.

Prin această consensualitate apare o chimie în care aspirantul se transformă în loialist, iar șefului îi este însuflețită tot mai puternic recunoștința cu un așteptat efect pozitiv. Oamenii au o nevoie de reconfirmare în cea mai mare majoritate , pentru că ne aflăm într-o cultură a comparațiilor, iar aici referințele sunt foarte mișcătoare.
Comparațiile noastre de zi cu zi ne-au pricopsit practic cu consumerismul deșănțat și din cauză că oamenii își iau tot mai rar ca referință semnalele sufletului și preferă să își construiască identitatea nu prin expertiza spiritului, ci prin poziționările față de ceilalți făcute în baza la tot soiul de comparații.

Acest procent de 80% ce multi il confunda cu intelepciunea multimii, nu este altceva decat un colectiv de oameni care isi aleg cea mai usoara cale inspre avansare, calea sigurantei ce isi are propriul grup ca scut pe de-o parte si pe de alta parte o folosire a amabilitatii ca unealta de urcare, ce are ca asteptari firesti alte amabilitati, deseori numai amabilitati.
Asa ca e o ocazie de meditatie interesanta pentru cei care isi iau exclusiv majoritatile ca reper in viata. Minoritarii agitatori sunt la fel de utili ca si stabilitatea majoritarilor. Fara tatonarea celor doua categorii nu apare reforma, iar exemplele le putem vedea de-a lungul istoriei in cazul bisericii catolice si a protestantilor, in cazul atitudinii fata de evrei si chiar fata de diferitele partide minione.

In societatile in care majoritarii strivesc expresivitatea minoritarilor va aparea un dureros traditionalism(conservatorism) ce va respinge modernizarea pe cand societatile in care minoritarii sunt rasfatati de catre majoritari, apare treptat o dezchegare ce poate sa aiba ulterior nuante anarhice , iar mai ales in perioadele tumultoase cand lipsa unitatii si a centrului de comanda sa faca aproape imposibila iesirea din impas, cu interese care trag in toate directiile.

Ca si in multe alte domenii este in slujba inteleptilor unei natiuni de a gasi ‘mijlocul de aur’ al grecilor antici si pe acest plan. Turcia de exemplu, a avut o miscare a ‘junilor turci’ care a reusit la acea vreme si a izbutit astfel sa rupa cordonul prea strans al Turciei cu traditionalismul. Acest fenomen a contribuit in diferentierea in termeni de prosperitate si demnitate umana a turcilor fata de confratii lor islamici intr-un mod substantial.

Lideri la margine de imperii

Desi ma afirm in general spre mai multa demnitate in relatiile cu strainii si mai precis de un efort cultivat in acest sens la nivel de politica de stat, totusi in urma mai multor reflectii asesozate cu un sir de experiente din purgatoriul realitatii am ajuns sa fiu mult mai prevazator.

Sunt cu o certitudine crescanda adeptul tactului si nu voi sacrifica tactul in fata dulcilor impulsuri de moment, fie ele din sfera furiei sau a aprecierii magulitoare in judecarea echilibrata a contextului pe care tara il traieste. Ca si acum sute de ani , drumul ales in trecut (path dependence) ne pune intr-o stare de dependenta fata de voia marilor imperii ce au acelasi fond doar o mica diversificare a formei in acord cu timpurile. Prima dintre aceste diversificari ale formei de care vorbeam este tocmai faptul ca nu le mai numim imperii.

A doua diversificare ar fi ca Turcia a fost scoasa demult din arealul romanesc, insa forta ei va fi restabilita din vechiul jind al echilibrului de putere in regiune si acest lucru il va face implicatia americana cu precadere. Una dintre cele mai vechi tari membre NATO inca din 1952 isi compenseaza pasul in spate pricinuit de traditionalism, prin suportul consistent al americanilor ce incepe sa arate deja rodirea know-how-ului economic.

O Turcie puternica in regiune, poate sa mai tempereze din mereu probabilul pact repetabil in istorie dintre Germania si Rusia. Fulminanta crestere economica a Turciei, nu este data doar de figura autoritarului Erdogan, ci mai ales de cooperarea sa dedicata cu americanii in mai toate privintele de interes pentru acestia.

Frisoanele ce ar putea veni de la turci sunt totusi putin astamparate de faptul ca Romania se bucura la randul ei de o relatie armonioasa cu americanii, ce nu ar tolera usor ambitii teritoriale in regiune, insa ambitiile teritoriale nu se mai manifesta ca pe vremuri, ci pe un stil disimulat, mai precis se preschimba in ambitii economice si culturale. Cucerirea Crimeii a fost un gest de fronda si de provocare tacticoasa din partea lui Putin.

Aceasta regiune nu a fost preluata in baza unei lacomii. Rusii au ‘descalecat’ in Crimeea pentru ca asa i-a indemnat tactica in acel moment si nu de hrapareti sau agresivi cum ii considera multi. Sa ocupi o regiune in ziua de azi este mai degraba o povara. In fond nu ai de ce, proprietatea este asa de bine consfintita, incat daca fluturi suma potrivita dilueaza notiunile de autonomie si stat indivizibil sau altele din discursul multora si mai ramane eventual doar in ecoul instigatorilor de serviciu care se pierde si el treptat ca orice ecou in padurea deasa de interese.

Este din start o greseala sa judecam politica statelor dupa dihotomia bine si rau. Interesele lor merg dincolo de bine si de rau si fara o retorica ‘dincolo de bine si de rau’ alaturi de un amplu exercitiu empatic va face de altfel ca asperitatile dintre state sa se intensifice.

Perioada comunista dincolo de duritatile si absurditatile intretinute in linia diriguitoare a fost o tentativa decenta de ridicare a stimei de sine a romanilor. Demnitatea romanului a fost pusa pentru prima data in ultimele sute de ani pe acelasi rang cu maghiarii, sasii si evreii(uneori deasupra), etnii conlocuitoare fata de care ne-am aflat mai degraba in raporturi de servitate de-a lungul timpului.

A fost un efort partial reusit de repunerea in drepturi a etniei dominante, experimente ce le-au aplicat si altii numai ca sub auspiciile unor vremuri mai intelegatoare cu manifestarile dure. Conformismul comunist alaturi de pornirile nationaliste ale liderilor sai( doar in carti doctrinele se separa, iar acest lucru tocmai pentru o intelegere didactica mai usoara) ar fi putut duce la o subtiere severa a minoritarilor din Romania, fapt perdant per ansamblu ce nu ar fi adus roade de imbogatire materiala si culturala romanilor.

Scriitorul austriac Hugo Bettauer scrisese o carte numita die ‘Stadt ohne Juden’ ‘Orasul fara evrei’, prin anul 1924 pe vremea in care Hitler abia intra la puscarie in Germania. In aceasta carte argumenta cum poate un oras sa decada din ambitii conflictuale si de nivelare nationalista si ii sunt alaturi ca idee, totusi cu mici nuantari.

Un oras sau o tara poate sa se afle mereu si in pozitia sa fie dominata retrograd de o etnie minoritara si nu numai natiunea majoritara se poate converti in asupritor al bunei intelegeri, cum multi au tendinta sa creada. Minoritatile pot sa fie la fel de versate si necrutatoare in dominatia lor asupra majoritarilor. Politica este mereu si o chestiune etnica, iar caderea dictaturii comuniste a fost primita cu mare frenezie de catre minoritatea maghiara de pilda .

Nu e nimic de ascuns ca unul dintre cei mai vocali instigatori impotriva ceausismului a fost maghiarul Laszlo Tokes, iar la Targu Mures se cunoaste faptul ca niste rataciti protestatari romani au fost linsati de catre grupul de razvratiti maghiari.

Mihaila Cofariu va fi si vizitat de mai multe televiziuni fiind una dintre cele mai afectate victime al abia iscatului conflict interetnic. Tine de curtoazie sa nu amintim in general asemenea scene, insa nici eu nu pot accepta sa ma imbecilizez mai mereu cu ‘political correctness’.

Idealismele si curtoaziile le voi folosi cu precadere in discutiile de salon, in solitudinea scrisului imi permit si am tot dreptul sa folosesc sinceritatea acuta. Apreciez forma de demnitate a ratiunii pure si nu o las usor din brate, iar in general folosesc circumspectia atat la imbratisari cat si la divergente.

Din pacate mersul lucrurilor face ca istoria sa modeleze cu ecourile sale, servitutea romanilor si pe viitor, iar ruperea cordonului de invinsi transmis de strabunici, bunici si parinti cu mici exceptii va fi o sarcina dificil de rezolvat. Cei ce au vointa, soarta ii va conduce cu incredere, iar cei care nu o au vor fi trasi dupa soarta spune un proverb latin. Romania a fost o tara reactiva si a incercat sa isi manipuleze cat mai profitabil smucirea ei dupa ideologiile care au sedus-o.

Din nefericire intre granitele carpato-danubiano-pontice rareori, s-a gasit energia fauririi propriei soarte si s-a mers mai mereu pe varianta uceniciei, ucenicie ce daca nu se termina la un moment oportun se transforma in servilism pe viata.

Fiecare generatie trebuie sa incerce sa recupereze demnitatea si acest lucru insa numai in baza unui abil tact, care din repezire sa nu compromita sansa in ansamblul ei. De moment suntem in regres la capitolul demnitate si provocarea din viitorul apropiat ar fi sa se redea macar demnitatea din vremea comunista care a atins o cota istorica spectaculoasa, insa cu pretul unor sacrificii pe alte planuri.

Cosmin Sabo

masca-medicala
Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii