ioannegru MURIVALE

Ce bine e că nu sunt preşedinte, pentru că ar trebui să mă înjur singur şi cu cuvintele mele.

Recunosc: nu-i o afacere să scrii. De altfel, scrisul e fără bani. Pe care vi-i doresc. Nici o şansă.

Plecam de la ideea că ce bine e să fii preşedinte (de făgădău, de ţară, de imperiu) şi să te înjuri singur. Ca şi cum n-ai avea măcar o femeie care să te înjure. De toate bunătăţile pământului. Că, cel mai bun, este Dumnezeu.

Nu să te înjure, ci să-ţi dorească binele.

Nu binele antic, nu binele medieval, nici cel pe care ţi l-ai dori. Un bine de cumpărat, pe bani.

Un bine moral nici ca cât, ci o făcătură lesne şi fără obraz. (Pleonasm). Cam avem acum.

Nici nu mai are rost să-l înjuri.

Lipsesc doar uralele, aplauzele prelungite, mulţimea dusă cu forţa în piaţă la ascultat de discursuri. Şi,evident, un Omagiu cu poze, pupături în dos, versuri şi osanale. Şi un elicopter.

Cu toţii mai exagerăm, dar mai avem, măcar din când în când, un pic de ruşine. Măcar faţă de noi înşine, dacă nu şi de semeni. Un pic de roşu în bucile obrazului.

Şi totuşi, oare greşim cu adevărat? Cred că da. Dar dacă nu vedem că greşim, atunci numai moartea ne mai poate îmbuna. Nu suntem zei. Suntem cruci.

Nu suntem unici, suntem mai degrabă statistici. La număr şi numărabili. Înscrişi cu toţii într-un „cod statistic”. Şi nici particule cuantice nu suntem, deşi le avem la purtător.

Dacă greşim, înseamnă că n-avem minte destulă.

Şi câtă minte-i trebuie unei „trestii” ca să poţi spune despre ea că gândeşte? Poate că doar nişte izmene, poate că doar nişte poale. Şi-o baltă. Şi mâl.

Ştiaţi că, mai nou, mâlul face ha-ha-ha?

 

Ioan Negru