zsanziana
Dacă fiecare adolescent ar scrie despre liceul său şi anul său de „boboc” am obţine toate variantele posibile asupra aceleiaşi poveşti. Toţi ne pierdem în iluzia primului an de liceu, în mirajul iubirii, al unui nou început şi al apropierii de maturitate. Nu cred că există cineva care să nu creadă asta la început. Pe parcurs lucrurile primesc o altă patină şi liceul pare cea mai stupidă perioadă din viaţă sau un gimnaziu cu profesorii care se ocupă mai tare sau libertinaj mai mare.
Cu toate astea, dincolo de nihilismul etalat mai sus, liceul până acum e perioada care m-a mulţumit cel mai tare. Poate pentru că fiind la profilul la care mi-am dorit fac ce îmi place, poate pentru că am avut norocul să rămân în şcoala în care am fost în generală, poate pentru că mi-am făcut ceva prieteni. Un amalgam de factori favorabili m-au făcut să accept liceul aşa cum e el.
Nu ştiu exact cum era pe vremea mamei mele, dar acum e chiar comic văzut din exterior. Există câteva personaje pe care le ştie toată lumea şi asta se aplică şi profesorilor şi elevilor. Sunt miturile şcolii. Fiecare cu sămânţa sa de adevăr. Când ajungi la liceu, dacă nu te vei certa cu cineva, nu vei fi sănătos. Comunitatea liceului este o lume mică în care lucrurile se tot rotesc. Şi ne place să vorbim. Dacă nu ar exista profesorul dur care lasă jumătate de clasă în lacrimi la un test sau fata care are un nou iubit nu am fi fericiţi, nu am mai avea de cine să vorbim ca să ne simţim noi mai bine. Nu pentru că nu ne-ar păsa de consecinţe, ci pentru că toată lumea face asta şi mai ales pentru că ceva în noi iubeşte să simtă informaţia. Informaţia aceea îi dă putere celui care o deţine. Nu ai nevoie de ea în interior, dar ea te face să te simţi mai bine, eşti „big brother-ul” lor. De asemenea cele mai amuzante momente sunt cele din timpul unui test când nimeni nu ştie nimic, când toată clasa copiază, când „clovnul„ clasei face o glumă. Eu trăiesc pentru momentele acelea. Sunt momentele în care clasa este o clasă, pe lângă multele altele. Sunt acele momente care parcă rămân întipărite în tine.

Sânziana Gădălean