Alice Valeria Micu

O Românie care se trezeşte prea târziu, căreia întotdeauna i-am dorit mintea cea de pe urmă, îşi îngroapă astăzi un vis. Mereu ne clătinăm, precum soldaţii care fac de gardă la căpătâiul Majestăţii Sale, Mihai I de România în trenul regal ce-l duce spre Curtea de Argeş.

Ne-am clătinat aclamând regimul comunist, deşi în sufletul celor mai mulţi era mâhnire şi revoltă. Ne-am clătinat în 1989 şi 1990 şi 1991 când am îndreptat gloanţe şi bâte împotriva fraţilor noştri. Ne-am clătinat acceptând ştirbirea idealurilor pentru care s-a murit în munţi, în puşcăriile comuniste, la Canal, în decembrie 1989. Ne-am clătinat prin pasivitatea faţă de tot ceea ce autorităţile române au făcut în legătură cu Majestatea Sa, Regele Mihai şi ne clătinăm şi astăzi, când clamăm iertarea din partea Majestăţii Sale. Ce am făcut ca să o merităm?

Nu ştim să ne cerem iertare. Am dat drumul acum sentimentelor şi câinii tristeţii scăpaţi din frâiele fricii, a laşităţii diurne, a comodităţii, dau acum iama prin viaţa noastră. Iertarea e o virtute care se acordă cu uşurinţă de creştinii practicanţi, dar se cere atât de greu! Nu e de ajuns să spui cu lacrimi în ochi şi plin de sinceritate „Iertare!”

Ca să cerem cu adevărat iertare mai avem de parcurs alte două etape. Prima este părerea de rău şi aceasta pare a fi oarecum implicită, mergând mână în mână cu a recunoaşte onest că am greşit. Am greşit că nu ne-am implicat. Am greşit că am acceptat jocuri politice mizere. Am greşit că am ţinut prea mult capul plecat. Am greşit tăcând, minţind, simulând. Din vina noastră, din vina nostră, din prea mare vina noastră s-au întâmplat atît de multe!

Să ne asumăm acum culpa istoriei recente e greu. Dar mult mai greu va fi să parcurgem cu demnitatea care ne-a lipsit 70 de ani ce-a de-a treia etapă din solicitarea iertării, întreită şi numai aşa întreagă şi deplină: să reparăm eroarea! Dacă nu vom face nimic pentru a corecta ceea ce astăzi recunoaştem, gâtuiţi de emoţie, că am greşit, nu ne vom fi cerut iertare pe de-a-ntregul. Va fi doar o manifestare cabotină de conjunctură. Vor fi doar lacrimi de glicerină pe obraji de mucava. Cuvinte mincinoase aşternute în vânt.

Cu câteva mici excepţii, România îndoliată a acestor zile a fost una solemnă, din care mi-a plăcut să fac parte. A fost mai multă decenţă din partea celor care o apreciază, a celor care încă nu s-au pierdut pe drumul pierzaniei morale şi etice.

Voi regreta mereu că n-am ajuns niciodată să-i spun Majestăţii Sale măcar o vorbă, dar la Şimleu Silvaniei, în oraşul natal, i-am oferit în 1996, Majestăţii Sale, Reginei Ana un buchet de margarete, ştiind că îi plac florile simple. M-am trezit vorbind franţuzeşte cu Majestatea Sa în faţa Fundaţiei Iuliu Maniu şi era atât de firesc… Am greşit, şi cel mai trist este că nu voi putea să-mi cer iertare cum se cuvine, căci deşi îmi recunosc şi îmi asum culpa, deşi îmi pare rău, nu mai am cum să repar nimic.

Au putut să-l alunge pe Rege din România, dar n-au reuşit să alunge România din sufletul Suveranului. Vom fi oare capabili să nu-l alunge niciodată din inima noastră?

La revedere în ceruri, Majestate!

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.