Obișnuiesc să culeg din rigoarea pasiunii expresii de tot felul,  am simțit mereu limbajul ca fiind ceva ludic, l-am perceput des atât de interactiv încât o parte din copilăria mea își găsea autosuficiența jocului în lectură în dauna unor absențe de pe maidanul de pe care se auzea chiuitul fotbalului sau al altor jocuri. Sumedenia de scene găsite în lecturile citite mi-au stârnit tendința de a face distingeri, de a face corelații, de a simți tipologii umane, sociale de a simți locul unui lucru într-un ansamblu , iar conștientizarea realității să mă retină de multe ori frustrant la a avertiza. Expresiile și textul în general au sensuri care mai de care mai diverse și întortocheate. Înțelegerea unui text, a unei declarații politice e mai degrabă un algoritm decât o înlănțuire de cuvinte, cu semnificații mai apropiate deseori de  opusul intenției. Inversa, reciproca și opusul sunt la fel de bine nuanțe ale textului pe cât sunt cunoscute din matematica adolescenței. Noțiunea de ‘reaction formation’ din psihologie poate oferi deja o suficientă confirmare a spuselor mele.

Textul are patologia sa, disecția sa corectă este așteptată să fie făcută de cei mai abili doctori, altfel există posibilitatea unui malpraxis comunicațional și poporul să fie molipsit cu boala veștilor false.  Revenind la fascinația mea pentru expresii vreau să mă opresc la o expresie foarte sugestiva în relație strânsă cu tema aleasă a articolului și anume expresia ’infantilism politica’ . Această expresie mi-a deschis o mare curiozitate și o serioasă provocare să o interpretez.

Aș vrea să mărturisesc că societatea în largul ei este imatură la momentul actual, iar alimentarea cadrelor politice se face din bazinul social disponibil, iar asemenea marilor provocări pe care popoarele trebuie să le rezolve pentru un destin în avangardă și nu la coada plutonului această provocare are situarea complicată într-un cerc vicios. Cercurile după cum știe oricine nu au colțuri și de aici au o dificultate de a le fixa în repere, cu unica excepție a  centrului ca reper. Filosofia creșterii economice sau schimbărilor sociale ține de înțelegerea cercurilor, în economie foarte frecvent reprezentările apar sub formă de bule de creștere(bulă imobiliară), bucle ale recesiunilor și așa mai departe.

De ceva timp nu mai sunt uimit de speranțele investite în aparițiile noi de pe scena politică și dezumflarea lor la fel de stridentă în termenul unui mandat. Oamenii sunt în fond modelabili de contextele în care se află, maleabili de cultura politeței nu doresc să jeneze, unii sunt gelatinoși dintr-un vid principial și o insuficiență cultură, unii se lasă chiar unși ca marmeladă pe pâine din frică obedienței. Însă voi avea mereu  o prudența să nu îi indic ca și unici vinovați oricât ar avea societatea impulsul să îi pedepsească.

Ceva a mai rămas totusi bun și trainic, pe ceva se mai sprijină milioanele de oameni care au mai rămas în interiorul granițelor și cred că asta mă ține și pe mine de moment.

 Copiii orfani ai comunismului:

Citeam într-un articol expresia Copiii orfani ai comunismului cu referire directă la poporul român și m-a pus pe gânduri. Se referea mai precis la generațiile care au preluat soarta țării după ce dictatura paternă și-a încheiat ființarea, românii devenind orfani de totalitarismul figurii paterne ceaușiste. Românii asemenea unor copii orfani au trebuit să învețe să se descurce pe cont propriu, au trebuit să își crească autonomia să își spele singuri rufele în casă sau în public, deja nu mai conta. Dintr-o dată nu mai exista comanda și siguranța ascultării dictatorului, nu mai era cine să îi admonesteze când se  certau asemeni copiilor neastâmpărați  cu  frații lor, nu mai era cine să le sancționeze  boacănele ștrengărești, libertatea își atinsese rangul de țel sfânt, iar poporul român are cel puțin frică de cele sfinte.

Democrația a fost privită ca o jucărie fascinantă atotsatisfacatoare, iar restul jucăriilor au început să se piardă în praful uitării și apoi în uitarea dispariției(fabrici, bănci, identitatea și stima națională). Figura paternă ceaușistă a fost oricum un părinte rău, un părinte anacronic ce folosea pedeapsa și amenințarea în locul încrederii și construirii unor cetățeni maturi în acord cu vremurile moderne. Dictatura comunistă a oferit democratiei niște oameni disciplinați, însă care își doreau să scape odată de disciplină, oameni care nu au înțeles aportul ei față de maturizare și autonomie. Cei mai cuminți dintre orfanii comunismului și-au văzut în continuare de mersul normal al vieții. Stilul restrictionar nu le-a făcut cunoștință cu autonomia, își cunoșteau apartamentul strâmt și fabrica prăfuită, nu își închipuiau ce lume începe să se deschidă. Pe de altă parte  cei mai neastâmpărați au început să treacă strada, să încerce un alt maidan de joacă, să meargă la furat de corcodușe și alte ștrengării. Întotdeauna a fost așa  au existat mereu copii cuminți și copii neastâmpărați și în general se definesc prin comparația unora cu ceilalți. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi, Dinel, Fănel, Gigel, Nicușor au rămas tot aceeași, nu au catadicsit nici măcar să își facă un acord al numelor cu demnitățile purtate, au oarecum un scop să arate că Fănel este tot Fănel cel din copilărie care fura corcodușe, iar prin faptul că a sărit de atâtea ori gardul l-a ajutat să se obișnuiască cu înălțimea și uite cât de bine i-a prins. Copiii ceilalți au început să îi admire într- o proporție din ce în ce mai mare, copiii se simt cel mai bine cu alți copii, pe cât posibil de vârste apropiate și exclud intrușii de o vârstă mai mare de la joacă lor foarte rapid, spre deosebire de adulți care o diferență de 5 ani nu înseamnă nimic la o nouă prietenie. Copiii neastamparti și-au făcut boacănele iar cei cuminți s-au distrat pe seama lor, iar dacă apărea o mutră mai serioasă era respinsă prin asociere cu figură poruncitoare a autoritarismului comunist.Batjocura elevului studios din prima bancă este dusă în vârsta maturității tocmai prin această derâdere a figurilor serioase fie ele  valori intelectuale sau simplii moralizatori.

România a devenit dintr-o dată țara copiilor fericiți, joacă nu mai avea margini și opreliști, iar maidanul ei era însăși democrația.

Regresia în copilărie și manipularea: 

Una dintre tehnicile cele mai elaborate ale manipulării este reprezentată de stimularea unei întoarceri în copilărie. Reclamele de la TV ce fac referire în spotul lor  la expresia ‘gustul copilariei’ apelează exact la acest procedeu. Copilăria este un spațiu în care adulții își doresc destul de frecvent să se întoarcă. Orice asociere cu spațiul copilăriei face ca un adult să devină mai indulgent, să lase mai jos barierele suspiciunii ce deschid astfel mult mai ușor drumurile persuasiunii. Prietenii din copilărie ne oferă mereu o senzație emoțională euforică la revederea lor ce ne influenteaza mersul normal al vieții. Unui prieten din copilărie îi împrumutăm mai ușor bani, pentru un prieten din copilărie intervenim tendențios pe lângă niște autorități și așa mai departe. În concluzie pentru un amic din copilărie suntem mai dispuși să facem abateri. Un om matur se distinge prin introducerea unei rații mai mari de corectitudine în relațiile cu prietenii săi, fie din copilărie sau nu. Societatea nematurizată românească îi lipsește acest aspect al relației corecte  de prietenie  și a condus înspre o harababură a prieteniilor cu efectul  de deresponsabilizare treptată a întregii organizări sociale, din nou un argument pentru o societate imatură. Am fost mereu suspicios la orice formă de protectorat, fie a statului față de cetățeni, fie a altui stat față de o țara pentru că protectoratul creează dependențe  primejdioase și nu oferă șansa creșterii autonomiei responsabile. Formulările partidelor care spun că noi v-am crescut pensiile, că noi v-am construit autostrăzile se aseamănă de formulările protective ale părinților care spun că îți oferă strictul necesar în schimbul ascultării tale. Părinții au ca și scop obligatoriu față de copiii lor să îi educe în adulți responsabili în ultimă instanță, iar prin solicitarea obedienței contra diferitelor beneficii copiii nu au ocazia să fie inițiați în forța autonomiei. Politicienii tratează nu de puține ori populația ca pe niște copii, prin atitudinea lor marcând drumul regresiei în copilărie a cetățenilor și de aici o adormire a responsabilității pentru o mare parte a populației. Am observat cum tineretul de azi respinge puternic neadaptarea instituției învățământului românesc la noile relații sistemice democratice. Mulți simt neadaptarea, nu îi înțeleg neapărat raporturile însă o resping pentru că observă că sistemul în care trăim îți ceri inventivitate, abilitatea să te descurci, iar sistemul comunist care a rămas imprimat în multe instituții contravine noilor reguli ale jocului și se bazează obsesiv pe ascultat, pe respect rigid cu alte cuvinte pe o pedagogie a subordonării, când cerințele lumii actuale merg înspre creșterea autonomiei cu a sa flexibilitate de gândire sau de acțiune. Elevii indisciplinați în idei vor stăpâni mai bine situația actuală pentru că au început să ia lucrurile pe cont propriu, să își controleze propria flexibilitate în condițiile în care lumea actuală nu mai vrea să îți poarte de grijă și de aici să te răsplătească pentru ascultarea care i-o oferi. Lumea de azi se poate modela, se poate confrunta este supusă multor schimbări.

Politicieni se folosesc de regresia în copilărie accentuând faptul că primești cadouri de la guvern creșterile de salarii sau pensii, când de fapt ar trebui să sublinieze prin formularea de reintrare în drepturi bănești, termen ce este mai strâns legat de responsabilitate și cu a conotație de maturitate. Viața de adult trebuie să înceapă să fie marcată prin rasplatirea meritelor, iar cadourile de orice fel să fie privite cu suspiciunea regresiei în copilărie cu ale sale dependențe.  Stilul amuzant ce ne stârnește râsetul plin de copii este un comportament ce nu mai trebuie să își afle locul în politică. Am vorbit o data cu un parlamentar german care mi-a fost și profesor și am fost mirat când mi-a spus că nu folosește niciodată glume sau ironii în discursurile sale. Nu cred că mai există avantaje de lungă durată în stârnirea râsetelor pe teme naționale. De scurtă durată vor fii mereu avantaje pentru că amuzamentul face anestezia de moment al suferințelor, însă soluțiile vremelnice într-un final adună problemele, iar povara lor crește constant până la epuizare.

 Maturizarea în diferite culturi:

Am observat că ideea de maturizare a copiilor este o problemă foarte serioasă în toate culturile. Maturizarea este marcată deseori de ritualuri dure cu scopul de a stabili o falie cât mai largă între viața de copil și viața de adult cu respsonsabilitatile ei pentru comunitate. Maturizarea e un proces ce a fost asociat cu duritatea și cu suferința de moment pentru a putea fii marcat puternic în conștiința proaspătului adult.Tribul african Masai de pildă își reinnoieste garda de luptători la fiecare 6 ani, iar examenul de intrare în gardă și pasul spre maturitate era marcat de o luptă cu un leu pe care trebuia să îl ucidă cu sulițele din dotare.

Aborigienii din Australia pentru a marca intrarea în viață de adult își trimiteau candidații la maturizare în pustietate pe o perioadă de 6 luni în care trebuiau să se descurce singuri, fără asistența nimănui. La intoarcere vor fii considerați bărbați ai tribului.

Alt exemplu foarte interesant este cel al indienilor Algonquin care în apropierea vârstei maturității sunt luați, duși într-o zonă izolată unde le este administrat un drog foarte puternic denumit wysoccan. Drogul respectiv are ca scop pierderea memoriei, mai  precis uitarea amintirilor din copilărie, inclusiv uitarea familiei și a apropiaților. De multe ori respingerea protecției familiei înseamnă pasul hotărât în maturitate, iar indienii Algonquin acest lucru îl urmăreau prin administrarea puternicului drog.

Sparta are și ea un ritual dur de intrare în maturitate. Tinerii spartani începând chiar de la vârsta de 12 ani participau la antrenamente foarte dure și la evenimentul sângeros Krypteia ce avea loc o dată pe an și consta în tradiționala luptă împotriva helotilor(sclavilor din Sparta). În acest eveniment anual un număr determinat de sclavi era măcelărit pentru că spartanii să aibă o ocazie practică de testare a abilităților lor de luptă. Culturile moderne au introdusa ca etapă de maturizare cel mai frecvent armata, utilă atât în apărarea comunității cât și în gestionarea calamităților de orice fel. M-am întrebat de efectul sociologic al renunțării la stagiul militar obligatoriu din România și cred că această măsură nu a ajutat prea mult țara per ansamblu și a contribuit la minusul de atitudine pe care îl sesisez atât de des.

Problema maturizării sociale este una alunecoasă însă utilă de amintit. Am ajuns la o concluzie prețioasă că mulți copiii își poartă nepregătiți vârstă de adulți cu un sistem pasiv în fața acestui fenomen ce își lărgește scara. Societatea are nevoie de oameni maturi care să își asume prin acțiune destinul celor mulți și trebuie să înceapă să îi producă în așa fel încât să servească hotărât acestui scop. România nu trebuie să fie nici un orfelinat al comunismului, nici un azil de bătrâni ci un loc al acțiunii asumate responsabil. Copiii risipitori din politică sau alte medii trebuie treptat  să își afle învățăturile esențiale ale datoriei față de neam și poate de aici totul va decurge mai responsabil și mai normal.

Cosmin Sabo

cosmin sabo