alin tise banner

Fascinanta aliniere și realiniere

cosmin sabo

Am început voit cu un titlu  abstract. E intenția mea de a semnala  că nu voi dezvolta un mesaj din ‘meandrele concretului’.Pe de altă parte  un mesaj abstract e mereu măgulitor, ți se supraestimează capacitatea de a-l înțelege. Observ o modă de a vorbi cu subiect și predicat de a pune punctul pe I, de a accentua pe cât posibil foarte răspicat că ai dreptate. Reverberațiile strigătului își aud ecoul și azi din întunecata comună primitivă în rafinată și eleganta obște modernă. Metodele de intimidare primare s-au făcut cel mai des pe un substrat sonor, lupii, ursii de exemplu își emiteau intimidările stridente în densele păduri europene dintotdeauna.

Am văzut mai demult un documentar  în care se suprinde un duel între doi urși. Ineditul acestei confruntări era faptul că ursii se priveau insistent în ochi de foarte aproape,  evitând asaltul , fără să scoată nici un zgomot. Expectativă era proba rezistenței, a forței în cele din urmă. Ursul care pierdea contactul vizual se retrăgea spășit, cazurile de duel fizic apărând doar în situațiile în care exista un pericol pentru pui sau pentru exclusivitate în fața femelei. De aproape era duelul calmului cel mai puternic și nu duelul strigătului celui mai puternic. Mica povestioară se poate transpune în societatea în care trăim. Grupurile se lasă deseori purtate pe căile celui care strigă mai tare. Strigătul are un avantaj în competiția sa cu calmul prin faptul că poate să facă contact emoțional. Calmul poate părea  incolor,inodor,insipid  și deci plictisitor, iar din acest motiv nu își strânge chiar așa mulți adepți, în condițiile în care marea parte a oamenilor sunt destul de ușor stârniți emoțional.Strigi la cineva, acel cineva strigă și el, deseori mai tare și se poate forma astfel un vârtej emoțional în care se prind mulți cu posibila urmare a unor pierderi serioase globale. Calmul are însă o trăsătură foarte apreciată, mai precis echilibrul ce face ca pierderile să fie puține și calculate.

Am văzut recent în târgul politic autohton că cineva are o idee mare și zgomotoasă de vânzare. O zorzoneste pe la televizor, colindă cu ea  platourile și ne dă impresia că a descoperit Sfântul Graal și Sfântul Graal nu s-a lăsat descoperit decât de vrednicia lui. Istoria a avut destui lideri zgomotoși, însă majoritatea în final prin exacerbarea emoțională au făcut greșeli decisive față de grupurile pe care le-au cârmuit. Ideile lor împăiate cu multă emoție  au condus la pierderea echilibrului lor și a celor care i-au urmat prin contagiunea emoției.  Liderul care strigă și aclamă,   o dată cu trezirea emoțională a grupurilor poate cauza o destabilizare a acestora. Liderul bazându-se pe o iscusința retorică va putea mereu să decline responsabilitatea vorbelor sale și astfel ponoasele  să le tragă doar cei care l-au urmat.După consumarea emoțională încep de obicei greșelile, tocmai de aceea entuziasmul trebuie mereu temperat.România a traversat de exemplu o stare euforică după revoluția comunistă care a condus la niște pierderi economice foarte grele. Liderii zgomotoși nu înțeleg că schimbările radicale în cele mai multe cazuri nu reușesc mai ales când e vorba de societatea și economia cu încăpățânările lor. Insistența crește rezistentă e o vorbă care îmi place.Insistența este un atac subliminal, oamenii nu îl pot defini așa însă îl resimt că pe un atac și atunci raspund întărindu-și defensiva prin refuzuri. Liderii zgomotoși au un discurs exclamativ ce dă ideilor lor o nuanță de poruncă, care este și această un tip de atac, iar atacurile primesc de obicei rezistente tenace. Interacțiunea va fi mai degrabă o luptă cu costuri de timp și energie decât o căutare fructuoasă a consensului. Zgomotul poate fi și o strategie de distragere a atenției față de lipsurile ideilor. Nu în ultimul rând puteți interpreta argumentarea zgomotoasă ca și una dintre numeroasele metode de camuflare socială pe care oamenii le folosesc deseori. De pildă un tip care acuză isteric corupția să fie chiar el un corupt notoriu. Dacă acuză isteric destrăbălarea poți face niște asumpții că la un moment dat persoana respectivă a dus o luptă dură cu viciile izvorâte din această destrăbălare. Se poate accepta ideea că oamenii reacționează foarte emoțional cam numai la lucrurile care îi privesc direct pe ei. Dacă  au avut o experiență marcantă cu ținta acuzei isterice atunci cel mai probabil deranjul este legat mai mult de problema lui personală nu de o problemă pe care o anunță în spațiul public.

Cred că foarte mulți sunt deja obosiți de numărul de justițiari care după o relativ scurtă perioadă se dovedesc a fi destul de controversați ca cei pe care nu demult i-au acuzat isteric. Hoțul strigă (isteric) hoțul ar fi o zicală românească care ilustrează la nivel folcloric ce am scris mai sus.

Fascinația mea față de personajele zgomotoase vine de la numărul mare de adepți pe care îl au. Zgomotul are o forță de aliniere a celorlalți demnă de luat în seamă. Mă stimulează ideea pentru că am simțit la un moment dat ca și mulți alții o aliniere pro sau contra în grupurile prin care am trecut și am încercat să o explic.

Cum se poate explica alinierea  la idei sau lideri? În ce condiții apare realinierea? Cât de mult le durează alinierea? Acestea ar fi câteva dileme pentru care ar fi interesantă o cercetare. O mare parte dintre raspunsuri le putem avea intuitiv în momentul în care suntem conectați direct la situație, cealaltă parte se poate oarecum conceptualiza din sfera științelor sociale. Unul dintre principiile cel mai frecvente este alinierea la câștigător, aparent cel mai puternic.Amabilitatea civilizației moderne este foarte favorabilă câștigătorilor, pentru că cel mai des nu îi contestă.A devenit un gest blamabil social să tai din meritele unui câștigător, e împotriva fair-play-ului. Pe acest culoar liber al politeței subțiri câstigatorii iau aproape totul. Oamenii obișnuiți în general se aliniază la câștigători din tendința tipică de conformism, plus aversiunea obsesivă față de cea mai mică pierdere. Timiditatea de a evita obsesiv cele mai mici pierderi, te va lipsi de gustul victoriei, pentru că victoria se alimentează din energia înfrângerilor acumulate. De fiecare data după ce pierzi, îți rafinezi metoda și te mai încarci cu cât mai multă energie ca în final să găsește proporția dintre efort și strategie ce duce înspre victorie. Observa cineva că după alegerile prezidențiale s-au declarat mult mai mulți oameni că fiind votanți ai câștigătorului decât situația procentuală oficiala. Astfel câștigătorul începe să ia din capitalul celui înfrânt și după terminarea competiției,.Câștigătorul în euforia sa va încerca să pluseze animat și de depresia învinsului, care va începe să se retragă sau să reacționeze neinteligibil ca expresie a bulversării pe care o resimte. O nouă confruntare între euforia câștigătorului și depresia învinsului cel mai adesea invită haosul, așa că cel mai recomandabil e delimitarea. Ambii sunt hipersurescitati emoțional, unul de euforie, iar celălalt de depresie ce nu poate să ducă decât la probleme.

Neînțelegerea de substanță a înfrângerii de către oamenii simplii, îi va duce mereu în număr mult prea mare către învingător. Apare o concurență copleșitoare pentru grațiile învingătorului, iar numărul mare ce își va aclama din pradă sau promisiunile învingătorului nu va putea sesiză schimbarea pozitivă. Schimbarea se conștientizează mai ușor prin forța contrastului, dacă te afli într-un grup beneficiar foarte mare, poate apărea foarte ușor situația să nu poți distinge schimbarea pozitivă. O altă situație defavorabilă simpatizanților ar fi faptul că învingătorul își respectă mereu mai mult adversarii decât susținătorii care pot foarte ușor să alunece înspre enervanta lingușeală. O parte serioasă dintre simpatizanți au un caracter speculant ce îi face foarte susceptibili trădării, prin faptul că au mereu un imbold de a merge cu învingătorii, indiferent cât de des se schimbă aceștia. Simpatizanții speculanți vor  extinde cel mai probabil eticheta lor asupra multor altor simpatizanți consecvenți, iar învingătorul va avea tendința să îi trateze per ansamblu distant. Ei sunt cei mai banali cetățeni, care probabil nu au avut timp sau chef să facă o introspecție a vieții și se ghidează dihotomic, puternic-slab, bine-rău, alb-negru. Din păcate vor fi sursa  foarte multor generalizări ce vor cuprinde nefast întregul grup simpatizant. Oamenii care se realiniază foarte ușor intră în profilul speculantului ce este disprețuit de societate. Alinierea în general este foarte egoistă, răspunde interesului propriu ,iar o acțiune bazată pe egoism a fost dintotdeauna foarte ușor de stârnit. Una dintre cele mai sublime satisfacții ale învingătorilor este să îți atragă simpatizanții tăi și pentru aceasta va încerca să stârnească o realiniere și nu este deloc greu, oameni încolonați se pot observa peste tot în lumea în care trăim. E atât de normală realinierea pe interes încât dacă o sfidezi poți fi bănuit de insubordonare civică, atitudine mai damnată social decât realinierea. Pe lângă faptul că învingătorii iau aproape totul din natura speculantă a oamenilor simpli, această stare de fapt va fi consfințită prin obișnuința de a favoriza majoritățile.

Măreția unui lider se va vedea din rezistența de a consola și revitaliza învinșii.Dacă dispar învinșii jocul a luat sfârșit, iar fără joc viață  socială se duce înspre o palidă eșuare.

Cosmin Sabo

Adaugati comentarii