De mai mult de trei ani, în Municipiul Cluj-Napoca se discută ideea lansării orașului în competiția pentu Capitala Culturală Europeană – lucru lăudabil, încununat de speranță și de ambiții mari. Să vedem: Paris, Londra, Berlin, Roma, Madrid, Or fi aceste orașe capitale culturale ale Europei? orașe care să merite aceste titulaturi? Se ridică Municipiul nostru la performanțele culturale pe care le revendică o astfel de titulatură? Ce dă sens acestui atletism al voinței de a cuceri un astfel de titlu? Componenta ideologică a zilei? a grupărilor politice reunite? În favoarea a ce? În favoarea cui? Speculațiile se pot întinde până la sutele de tone de mici care s-ar putea consuma în orașul nostru în decursul unui an – cât durează ocuparea unei astfel de ”desemnări”. Capitală culturală pentru un an sună a platfus, a gol de aer, a molimă abătută peste animalele de companie din casele concitadinilor nostri, sună a butoi gol, a zgârietură cu creta pe tablă.

Îmbrățișarea ideii de înfrățire a familiilor europene, în Patria Comună, în sine, nu e rea. Rău e când amețelile discursurilor fade din vremurile PCR-ului revin deodată cu demagogia, cu ipocrizia lălăită. În conștiințele perimetrului burghez clujean mocnește de mai bine de trei ani, cu o matură îngâmfare această aspirație nemaipomenită, uimitoare și fantastică: Cluj-NapoCA CApitală Culturală Europeană. Fără să fie ursuzi, ci doar înfumurați, cetățenii urbei pronunță și, deodată, orașul, fiind de la sine înțeles, va deveni capitală, doar merită cu prisosinţă. ”Cât ai bate din palme și cât ai zice pește”. Doar pentru că s-a transformat Parcul Central din parcul studenților, al poeților, al adolescenților și al filosofilor în parc fotbalistic, doar pentru că s-au închis cafenelele tradițiilor culturale și pentru că în locul lor s-au plombat sedii de bănci și alimentare. Doar pentru că mentalul colectiv al locului a permis Universității să izgonească Filarmonica. Doar pentru că Hotelul (New York) ”Continental” a rămas chior, cu ferestrele ca orbitele pustiite, de ani de zile, pradă legendelor cu stafii. Doar pentru că în Cluj-Napoca zilele rămân rănite de vârfurile ruginite ale hidoșeniilor sculpturale datând din ”Epoca Funar”. Doar pentru că în Cluj-Napoca băbătiile și băbăcioșii nu se mai dau plecați acasă nici când le trimite moartea invitații dar își afișează, cu o mândrie serenisimă, morga. Doar pentru că studenții de la Litere habar nu au să definească dialectul. Doar pentru că în cluburile fandosiților, gregaritatea hăituiește seriozitatea – pentru că toate stau ca varul vechi pe zidurile vechi. Doar pentru că au distrus Librăria Universității și pentru că atunci când vine să ne viziteze orașul un laureat al Premiului Nobel, geniile noastre se urcă pe el ca într-un pom să-i ceară autografe, cum altcândva alții lui Elvis Presley. Și pentru că e orașul cu modelele fixate în funcționarii de bancă, în funcționarul public, în chipiul portarilor și al miliției. Și pentru că doamnele înaltei societăți se pupă și-ntre pauze rostesc ”No bine, no!” Pentru că măcelarii s-au transformat ca extratereștrii prin Fenomenul Pădurii Baciu – Caritas în domni de decizie pertinentă, politică și financiară. Pentru că în orașul nostru, dacă vii dinspre Gară, ori dacă, alene, cobori dinspre Dealul Feleacului, plouă cu diplome de licență, de ”mastere” și cu țidule doctorale. Pentru că aici oricine spune, fiindcă e sincer, orice dar ”verde în față” iar când vorbești, te întrerupe sec să-ți precizeze ”Știi cum îi de fapt? Îți spun io, că știu cum este.”