de Ioan Negru
În fapt, cu ce ar fi mai altfel cei veniţi la oraş, acum câţiva zeci de ani, ca salahori, meseriaşi sau domni, decât cei rămaşi „la ţară”? Cei de la oraş nu s-au „domnit”, cei de la ţară au cutreierat Europa. Întreagă. Şi, dacă n-au învăţat limbi străine în sat, le-au învăţat acolo pe unde-au fost. Au văzut şi trăit şi alte mentalităţi. Poate că păreau bizare, dar, după o vreme erau fireşti. Cu acel firesc au venit „acasă”. Cu acel firesc şi-au deschis mici afaceri. Cu modestie (de cele mai multe ori), cu (mic) orgoliu şi cu speranţă. Cum zice popa: „Fără de sfârşit”!
Ceea ce nu se vede, este că şi-au păstrat în suflet comunitatea. Comuniunea. Dacă-i enorm, înseamnă că nu-i puţin lucru. Fapt. Nu că alţii ar face rău, dar ei, în toată firea, fac bine. Nu că fac binele, că nu-l fac, dar se vede, văd cu toţii, unde e bine. Unde trebuie să te schimbi. Şi te schimbi. Încet. Uşurel, fără să-ţi dai seama. Aici, la ţară, eşti în comunitate, în comuniune, nu (prea) poţi fenta. Adică minţii. N-ai cum a doua oară.
Se spune despre ţărani că sunt proşti. Proşti sunt acum cei care vorbesc anapoda. Nu se mai sapă fântâni în sat ca pe vremea lui Dimitrie Gusti. Nu mai e nici T. Herseni, ca să marcheze, intelectual, teritoriul. Nici n-aş putea zice că mai suntem, aici în Ardeal, o punte între Occident şi Orient.
Dacă te întorci acasă, fiu sărac ce eşti, înseamnă că eşti, de orice neam ai fi, fiu al acestui pământ. Şi te întorci la el. Să-ţi fie mamă încă o dată.