cosmin sabo

Într-o înfrigurată zi de noiembrie pastelata în nuanțele pale ale toamnei târzii pariziene , sub straturi de pături groase într-o solitudine impusă în camera sa fortificată în calea oricărui zgomot din afară pâlpâia Proust. Obișnuit la tinerețe cu tovărășii numeroase, apărute multe tipic din forța gravitațională a banului , pentru că Proust avea o descendență burgheză îndestulătoare pe acest plan, un tata doctor reputat și o mamă dintr-o familie evreiască cu stare,în ziua de 18 noiembrie a anului 1922 era totuși complet singur. Izolarea sa nu s-a produs neapărat dintr-o vicisitudine a sorții, ea a venit oarecum natural. Maestrul a ținut ochii ageri deschiși spre lume o viață întreagă, puzderia de experiențe pe care le-a simțit l-au împins încet spre o atitudine de renunțare, nu mai avea nevoi stringente, în afară de o libertate îndelung prețuită, libertatea de a înțelege lumea și de a o asuma prin scris. La un moment dat a fost surprins el însuși de câte lucruri se poate debarasa un om pentru a atinge împăcarea cu sufletul.

A avut o viață cu posibilități, cu orizonturi deschise și tot timpul în fată pentru a le încerca, mai ales în perioadă euforică a tinereții când timpul ne incită cu a sa iluzie a infinitului.
În odaia maistrului se înghesuia un univers, ce prin mintea sa patrunzantoare l-a cultivat într-o capodoperă literară de peste 3000 de pagini ce va purta numele ‘În cautarea timpului pierdut’. Acest veritabil univers prezenta în detaliu societatea franceză de la începutul secolului al XX-lea, cu delicatele demoisele, cu ambițioșii ariviști, cu eleganții burghezi cu farmecul sincer al oamenilor simpli și așa mai departe însumând peste 2000 de personaje.

Proust trăgea să scrie ultimele capitole la opera sa memorialistică și nu mai avea timp. Camera sa era un laborator social, unde Proust compara și experimenta logică relațiilor umane. Dormea neregulat deja de mult timp, excitarea minții alături de presiunea timpului apăsau prea mult pe sănătatea șubredă a marelui scriitor. Proust suferea de astm și bronșită , de astm încă de la 9ani ce i-a atras o grijă copleșitoare din partea mamei sale.Se spune că Proust nu putea adormi fără să fie sărutat de mama sa, explicându-se astfel poate insomniile frecvente pe care le-a avut după moartea acesteia. Tatul lui Proust, a fost un tip autoritar cu o carieră medicală remarcabilă. Cu 10 ani înaintea nașterii lui Marcel , Adrien Proust își va susține teza de doctorat cu titlul.’pneumothorax ideopathique’ și va deveni ulterior profesor de igienă la Facultatea de Medicină din Paris. Am menționat acest aspect pentru că ironia sorții va face că Marcel Proust să moară de o pneumonie și să poarte toată viață suferințele unor boli din aria de pregătire a tatălui său anume astmul și bronșită. Se zvonește că ultima complicație ce i-a fost într-un final fatală a fost pricinuită de vizita bunului său prieten dramaturgul englez Samuel Becket care avea obiceiul irezistibil de a fuma chiar în preajma lui Proust.

Marele autor francez nu își va termina operă voluminoasă, iar ultimele 3 volume din cele 7 îi vor fii publicate abia după moartea sa. Pentru primul volum a fost nevoit să plătească publicarea acestuia după ce mai multe edituri l-au refuzat, printre care și editura lui Andre Gide. Asemeni mitului profetului, își va atinge culmile celebrității în străinătate, mai precis în Marea Britanie, ca mai apoi să fie reevaluat în Franța. Ultimele momente a lui Proust au fost marcate de dorința arzătoare de a-și termina cartea în ecoul tusei înecăcioase provenite de la astmul ce îl necăjea deja de destul timp.

O oră nu este doar o oră, ci este un vas plin de miresme, sunete, proiecte și atmosfere’ spunea regretatul scriitor. La câteva mii de kilometrii distanță, cu o jumătate de secol înainte Fiodor Dostoievsky simțea urgența timpului după o întoarcere din Siberia cu efect purgativ pentru opera sa. În perioada următoare va scrie masiv cărți nemuritoare ce vor intra în patrimoniul literar mondial ca și Idiotul, Demonii,Frații Karamazov sau Crimă și Pedeapsă toate de o dimensiune considerabilă. Ambii scriitori au câștigat o luptă frumoasă cu timpul prin faptul că s-au eternalizat prin scrierile lor însă au pierdut războiul ca toți cei de rând.
Sunt recunoscător pentru titlul acestui articol marelui Proust și umila mea completare din paranteza titlului va vira poate prea brusc spre scopul primar al articolului meu, anume timpul economic al societății românești.

Intrând în sfera economică voi lăsa ornamentațiile de limbaj și poate din dorința de a oferi o imagine fidelă a realității voi da dovadă chiar de insensibilitate. Economia cu cifrele ei anoste probabil nu e un răsfăț literar însă este realitatea în care trăim.
Timpul ca și idee a fost personificat de civilizațiile străvechi. De exemplu Chronos marele zeu grec va da numele multor cuvinte legate ca sens de timp cum ar fi cronologic, cronometru sau anacronic. Chronos era tatăl celebrului Zeus, care avertizat de un oracol că unul dintre fiii săi îl va elimină și îi va lua locul se va decide să își devoreze proprii copii. Simbolistica legendei vrea să sugereze că timpul înghite tot, în cazul legendei grecești înghite, chiar copiii zeului suprem Chronos. Zeus va scăpa fiind ascuns de mama sa și va fii protagonsitul multor legende care se pot citi și reciti în interesanta carte Legendele Olimpului.

€”Culturile în care trăim au fiecare niște amprente temporale unice. Să cunoști oamenii înseamnă printre altele și să cunoști ce valoare dau aceștia timpului.” spunea Jeremy Rifkin în cartea sa Războaiele timpului.
Amprenta timpului se poate observă și pe cultura românească. Poziția noastră geografică la intersecția dintre Occident și Orient este sursa unei identități culturale contradictorii. Afirmarea răspicată a europenismului nostru poate fii și o strigare care să acopere în ecoul ei semnele orientale pe care obișnuința le-a gravat în firea românească și de care ne rușinăm public, dar pe care le savurăm în spațiul privat. Nu aș vrea să descriu această fire românească prin mai multe dimensiuni pentru că m-aș îndepărta deja prea mult de la tema aleasă însă în ceea ce privește atitudinea față de timp încă ne ține la o distanță observabilă de Europa.
Odată cu revoluția industrială lumea occidentală a început să acorde o din ce în ce mai mare atenție producției de masă.

Transformările care au urmat evident nu s-au rezumat doar la o creștere a producției ci la o nouă abordare față de timp. Timpul devenea astfel din ce în ce mai strict cu europenii, pentru că producția să continue trebuia să apară o coordonare din ce în ce mai bună între consumatori, furnizori și producători. Odată cu apariția concurenței punctualitatea de livrare începea să devină un punct central al succesului, punctualitatea la întâlnirile de afaceri oferea semnale despre credibilitatea oamenilor un indiciu foarte important într-o lume care devenea din ce în ce mai complexă .Faptul că întârziai începea să se fixeze ca un gest reprobabil ce atrăgea rușinea. Treptat timpul în frenezia producției de masă și astfel a noii direcții va fii privit din ce în ce mai des ca o resursă.

Fiind resursă și de multe ori mai prețioasă decât ne închipuim, timpul va fii drămuit că o resursă, feliat dacă îmi permiteți, uneori foarte subțire pentru a fi siguri că nu se pierde nimic din el. Așa a apărut plată la oră o obișnuință foarte prezentă în vest, spre deosebire de plata la zi sau la luna ce implicit creează condițiile unei iroseli mai clare a timpului. Ziua de lucru sau luna de lucru poate să atragă o pierdere de timp în defavoarea unui participant la deal, prin faptul că o zi de muncă de 8 sau 10 ore nu afectează prea mult înțelegerea de a presta o zi pe când munca la oră dacă depășești cu 30 de minute de exemplu lezează evident înțelegerea . Plată la zi sau la luna are mereu o mai mare deschidere spre abuzul unei părți și este mai degrabă o amprenta orientală a timpului și implicit a economiei românești.

Lumea occidentală are o preocupare deosebită față de managementul timpului și folosirea lui cât mai eficient pentru creșterea productivității. Atenția sporită pentru timp a condus spre o jenă față de timpul liber, care dezirabil ar trebui umplut cu activități de voluntariat sau sportive la fel de bine îndreptate spre un scop final de creștere a productivității. Pe de cealaltă parte Orientul își păstrează înclinația spre cultivarea spiritului și astfel sacrifică din timpul ce s-ar duce altfel spre o productivitate sporită. În lumea islamică credincioșii musulmani se roagă de 5 ori pe zi de pildă, iar hindușii de 3 ori pe zi. E greu de cuantificat ce efect poate să aibă aceste obiceiuri asupra prosperității materiale a acestor comunități și nu e recomandabil să abordezi un punct nevralgic ce generează discuții spinoase însă o reflecție unilaterală e îngăduită oricui .

Pe de altă parte Occidentul înregistrează un oarecare trend crescător al dezicerii de instituția bisericească clasică. Occidentalii se orientează spre o spiritualitate individualistă, probabil fiind influențați de cultura individualistă din țările lor și astfel participă din ce în ce mai rar la procesiuni colective, cum ar fi slujbele religioase. România se află la confluența celor două lumi cu ardente tentații materiale și o mustrare de conștiință spirituală. E un mix ce oferă societății un aspect general contradictoriu, cu o identitate încă disputată în zodiacul oriental cu ascendentul spre Europa sau în zodiacul geografic european cu ascendentul cultural în Orient dacă mi se permite expresia. O imagine sugestivă a disputei culturale Vest -Est în care ne aflăm ar arăta cam așa: gândiți-va la un râvnit ceas de aur elvețian purtat cuvios într-o biserică de la sat de un fiu rătăcitor al satului prin Occident. Pe lângă această imaginați-va că fiul satului întârzie destul de mult cu alaiul său dintr-o prea lungă dichisire în oglindă, în ciuda ceasului elvetian care indică minuțios ora exactă și astfel sper că vă apare fiecăruia o secvență mai clară a filmului cultural în care ne aflăm.

Diferențele de raportare la timp pot să existe într-o formă accentuată și pe teritoriul unei singure țări.
De exemplu în Statele Unite circulă un jargon legat de timp denumit a€œColored People’s Time” sau CPT.
Afroamericanii obisnuiesc să aibă o atitudine mai relaxată față de timp , atitudinea ‘chill’ dacă vreți ce îi face să întârzie la întâlniri. Uneori în momentul stabilirii orei unei întâlniri se mai folosește gluma ironică la CPT(coloured people’s time) sau WPT(white people’s time). Există și ‘hora mexicana’ în sudul SUA însă cu aceeași nuanța ironică.
În funcție de culturile din care provenim percepem timpul foarte diferit. Albert Einstein explica relativitatea timpului foarte nostim, citez:”Cand stai cu o fată frumoasă două ore îți pare că au trecut abia 2 minute , dacă stai pe o sobă fierbinte 2 minute ți se pare că ai stat două ore. Asta e relativitatea’ spunea marele fizician. Tot legat de această relativitate a timpului mi se pare interesantă senzația că timpul care trece așteptând pe cineva este mereu mai lung decât timpul ce se scurge în așteptarea noastră de către altcineva.

Uneori efortul de a ne adapta la un nou ritm de viață este copleșitor și nu mă refer numai la viteză ci și a face față exigențelor de punctualitate poate fii o sursă de stres continuă pentru neinițiați. În urma unor măsurători temporale făcute de niște sociologi americani România ar avea ritmul Braziliei și al Siriei ce ocupau printre ultimele poziții ale topului respectiv format din 30 de state. Elveția Germania și Irlanda ocupă primele 3 locuri în acel top reprezentativ. Imaginați-vă șocul cultural al unui tânăr ajuns în aceste țări. Mai ales dacă nu înțelege de unde survin schimbările, adaptarea lui la noul mediu se va face cu ceva amărăciune. Mulți probabil se vor întoarce acasă și își vor spune vorbe consolatoare de autosabotare însă realitatea e undeva pe la mijloc. Această abordare diferită a timpului poate a contat pe lângă motivele lingvistice în alegerea Spaniei și Italiei de exemplu ca destinație de emigrare. Am găsit un proverb spaniol care spune urmatoarele’ Cei ce se grăbesc ajung primii la groapa’. Mai cunosc o secvență importantă din istoria Spaniei, care a preferat în perioada în care avea cea mai importantă flotă să plătească pentru mărfurile ce veneau din nordul Europei decât să își dezvolte o bază productivă din aurul strâns din colonii și astfel să își piardă treptat și supremația pe care o avea pe mare odată cu aurul cheltuit. Probabil tradiționala siestă a contribuit și ea la pierderea unor timpi economici și la o deficitară sincronizare cu partenerii comerciali.

Atitudinea socială față de timp este un ingredient și pentru evoluțiile politice. Uniunea Sovietică s-a dezmembrat și din cauza cozilor interminabile ce apăreau din proasta gestionare a comerțului centralizat. România în mare aș putea spune că a scăpat de haosul cozilor la mâncare însă a rămas încă reflexul comunist de a sta la coadă pentru orice mizilic redus. Să strângi cozi de 100 de persoane pentru un oarece mărunțiș casnic mi se pare un atentat la timp și economie, pe lângă demnitate umană.
Timpul deocamdată nu este privit în România că o resursă suficient de importantă ca în Occident și nu va atrage sancțiuni pentru cei care încurajează cozi în supermarketuri sau la ghișeele birocratice însă treptat se va conștientiza și acest lucru. În unele baruri din Italia de pildă dacă ocupi o masă trebuie să plătești chiar dacă nu consumi, existând oricum diferențe de pret pentru o cafea de exemplu staționat la masă sau servită la bar.

Timpul este privit din ce în ce mai serios ca o resursă pentru care se cere socoteală și asemeni oricărei resurse este preschimbabila în alte resurse. Poate cel mai adesea în bani, însă nu de puține ori îl vei oferi doar alături de răbdare și nervi și nu vei primi înapoi decât un zâmbet fermecător și un îndemn la calm.

P.S. Articolul pe care l-am început va mai avea două părți în care voi face o analiză comparativă a timpului economic din România cu alte state, Voi încerca să estimez cele mai frapante pierderi birocratice de timp, să analizez de pildă rentabilitatea timpului oferit universităților și alte aspecte cronologice mai deosebite ce influențează hotărâtor societatea românească.

Cosmin Sabo