alin tise banner

EDITORIAL – Jocul „la remiză” al bursucilor

Strângându-şi cureaua până la ultima gaură de teamă să nu i se dezlipească burta de şira spinării şi cumva să-şi piardă alura de yogin, românul exersează de 25 de ani încoace, cu stoicism şi sub diverse branduri sindicale, ieşitul în stradă.

Simbol al disperării, strada a devenit locul unde speranţa şi furia se împletesc. Invariabil, zâmbetul cinic al puterii hrăneşte mereu şi mereu aeeaşi placă desuetă: „Reforma cere sacrifcii…”

Încărcat de aroganţă, reculul liderilor de sindicat, ce nu de puţine ori au pragmatizat un scenariu prestabilit puterii, nu face altceva decât să menţină turma incitată, solicitând guvernului ceea ce nici ei nu ar putea oferi: garanţii, garanţii…În realitate, rezultanta acestui joc al orgoliilor alimentează faza de cronicitate a unei stări imprimate esenţial în vicerele unui popor sictirit de tot ce înseamnă gargaro-terapie la două capete (sau guri).

În pofida „deschiderii” puterii şi hotărârii muncitoreşti a liderilor de sindicat, râsul –plânsul este configuraţia fizionomică post-decembristă a celui ieşit să poarte democratic şi revoluţionar pe străzi drapele, talănigi, fluiere şi placarde antiguvernamentale, învăţat să ceară cât încape ca să primească pe sfert, insignifiant sau deloc.

Un lucru este însă de necontestat: în 25 de ani, ritmul scăderii locurilor de muncă a devenit înfricoşător. Dacă în 1989, în România, 9 milioane de oameni îşi asigurau existenţa printr-un loc de muncă, astăzi numărul acestora este sub 5 milioane. Alarmant este însă faptul că ponderea acestei prăbuşiri s-a înregistrat tocmai pe coloana vertebrală a economiei-sectorul producţie- unde s-au pierdut peste 3,5 milioane de locuri de muncă.

Atât guvernul, cât şi liderii de sindicat acceptă că leul nu are acoperire în producţie-marfă. Şi unii şi alţii „spumează” în faţa oamenilor indicii piperniciţi ai unei economii ce trăieşte prin eforturi de halterofil.

Efectul sedativ al vorbelor, al negocierilor nu reuşeşete să vindece paradoxirile unei politici care de peste un sfert de secol este precum mingea de tenis la o partidă jucată de doi bursuci declaraţi duşmani de moarte, dispuşi însă a-şi face uneori cu ochiul: amândoi vor să plaseze mingea „pe centru”, dar aceasta este când în colţ, când în fileu, când „pe stânga”, cand „pe dreapta”, când „pe centru-stânga – drepata”.

De altfel nici nu este cazul să ne mirăm că România a atins tristul record al Europei de Est de a fi singura ţară unde ponderea populaţiei active să fie sub cea a masei de pensionari.

Ca să dreagă „strategia”, cei doi bursuci o dau „la remiză” (stabilită prin „vestiare”), invetând paliativul cu care au injectat legislaţia muncii de masă: bărbaţii vor trage „pe dreapta” la 65 de ani, femeile imediat după schimbarea „prefixului”. Măsura, aplicată cu ani în urmă, nu a reuşit însă reducerea ponderii de 45 % a familiilor de români situaţi sub nivelul de subzistenţă.

Revenind la masa de tenis a ”bursucilor”, pentru oameni jocul celor doi se extrapolează, până la urmă, în indiferenţă. Ştiu „bursucii” acest lucru? Ştiu!

Dar cum ronţăiala de covrigi nu-i mai gustoasă niciunde decât în faţa guvernului şi pentru unii şi pentru alţii coloana de fluerici iese la „concert”, întreruptă fiind doar de grija vreunei dăscăliţe ce se crede înţelepciunea pământului şi mama dezamorsării conflictelor, ea însăşi mare amatoare de covrigi altădată. Dar, aşa, una peste alta, coloana trece, leafa merge, numai timpul le mai drege….Zilele trecute, cu ocazia unui miting la Guvern, o doamnă în vârstă ţinea pe umeri o placardă pe care scria: „Am 70 de ani, m-aţi trăit destul!. Ruşine!”

CM