Erodarea pe zi ce trece a realităţii, mutaţiile galopante din planul raţiunilor în cel al viscerelor, primatul pecuniarului fraudulos asupra oricărei forme de mişcare tind să reducă instituţia familiei la un simplu „cuplu”. Lipsurile materiale au generat, la rându-le. Lipsa comunicării, ideea de fericire regasindu-se într-un orizont profan şi iluzoriu.

Eterna „celulă” a societăţii, mai tensionată ca oricând, tinde să devină „el” şi „ea”, adică o casă de ajutor reciproc pregătită să asigure urmaşilor reluarea ciclului de luptă cu supravieţuirea, la parametrii minimei decenţe. Şi dacă buzunarul gol nu va umple niciodată gura copilului, poate desacralizarea în schimb, până la vrajbă, un status obţinut cu juruinţă atât în faţa semenilor cât şi în faţa Celui de Sus.

Statisticile Institutului Naţional de Statistică arată că după 1990 familia românească a devenit o ciudată combinaţie de mentalităţi şi comportamente exprimate, din păcate, într-o rată tot mai mare a divorţurilor. Dacă anul 2005 a adus Clujului peste 550 de perechi „la bară”, nouă ani mai târziu, adică anul trecut, aveau să se înregistreze încă jumătate, numărul acestora ajungând la aproximativ 760. Majoritatea despărţirilor au fost generate de alcoolism, urmate de infidelitate şi violenţă. În privinţa infidelităţii, avem două vârfuri. Unul mai mic, care se produce la circa 5-6 ani de căsnicie, şi un altul, mult mai „abrupt”, după 20 de ani de convieţuire.

Mulţi români s-au aflat în 2014 nu la primul, nici la al doilea, ci la al treilea sau al patrulea divorţ. Durata căsniciei până la primul divorţ este cea mai lungă, de regulă. Apoi se scurtează tot mai mult. Oamenii nu mai au răbdare, ştiu că nu e un capăt de ţară dacă divorţează, normele sociale tradiţionale sau religioase se mai estompează. Primul divorţ este numit în statistică divorţ de rang I. Datele INS mai arată că valoarea maximă a numărului de divorţuri de rangul I s-a înregistrat la grupa de vârstă 35-39 ani pentru bărbaţi şi la grupa de vârstă 30-34 ani pentru femei.

De asemenea s-a constat că unul dintre cei mai perfizi duşmani ai căsniciei a fost migraţia forţei de muncă, este adevărat, un duşman colateral care lucrează, în rpimcipal, pe zona infidelităţii şi pe cea a neglijării acesteia, dar care demarează printr-o componentă socială justificată, etică (salvarea familiei de sărăcie) şi o faţă meschină (contactul cu un alt univers şi eventual a unui alt partener). Să mai fie de mirare că pruncuciderea, cu ponderea medie de 25 la sută, asigură României primul loc în topul european al barbariei?

Şi dacă tânăra jună constată că după câtva saptămâni de căsnicie soţul „împovărat” de responsabilităţi este gata să-i aplice „contituţia” pentru lipsa inventivităţii culinare şi dacă el, „capul”, se îneacă seară de seară într-o „resemnare” lichidă de câteva de zeci de grade, consoarta imputându-i, ca o meliţă, lipsa „de anvergură” familială, neîndoielnic teancurile de dosare vor acoperi tot mai mult ochelarii judecătorilor iar grădiniţele, din lipsa pruncilor, vor fi transformate în sediii de partide.

De altfel peste 80 la sută din numărul crimelor şi al violurilor cauzatoare de moarte se petrec între soţi sau prieteni „apropiaţi”, toţi apetenţi deschişi ai ideii de familie. Mai bine de jumătate din acest procent sunt oameni ajunşi în situaţii paupere cronice, cu cuţitul la gât şi funia după ceafă.

Pe o astfel de realtate, bazele familiei şi armonia acesteia vor deveni tot mai fragile, tranziţia perpetuându-se în forme dureroase spre un rudimentarism cronic şi amorf.

B.P.