Luna ianuarie învăluise de câteva zile cu mantaua ei geroasă bătrâna Franță. Fastul și tihna sărbătorilor de iarnă își păstra încă efectul de alint prin prima senzație de nostalgie. Curtea franceză se urnea încet către treburile firești, strângerea de bani pentru păstrarea unei splendori de curte ce devenea tot mai superficială și mai greu de realizat. Franța se afla la mai mult de 50 de ani distanță de apusul regelui ‘Soare’ anume Ludovic al XIV-lea, ilustrul monarh ce a făcut Franța să epateze prin razele ei, cultura și limba franceză pe tot întinsul continentului european.

Erau vremurile în care limba franțuzească era o distincție mândră a nobililor de pe la curțile străine. În anii care au urmat Franța începea să piardă simțul realitatii. Orice mică împiedicare a statului începea să fie  atenuată prin măgulitorul apel la splendoarea trecutului. Pe lângă acest fapt strălucirea lui Ludovic al XIV-lea era de la sine greu de imitat, mai ales în condițiile clasice în care urmașii se pot ridica rareori la iluștrii lor părinți. Regele Soare ca mulți oameni de excepție de altfel a avut parte de urmași nevrednici, de epigoni.

Primul urmaș la tron a fost Ludovic al XV-lea denumit ‘Cel Mult Iubit’. Franța, ‘fiica cea iubită a Bisericii’ (fillé aimé de l’Eglise) cum îi plăcea papalității să spună avea întronat pe un rege poreclit ‘Cel Mult Iubit’. Poate v-am indus puțin în eroare, Ludovic al XV-lea nu era iubit de popor, era în schimb foarte iubit de metresele sale. Aceste metrese sau doamne de curte făceau parte din angrenajul puterii în regatul francez. Unele dintre ele participau activ la intrigi, altele prin empatia lor , aveau o înclinație deosebită  de a înțelege emoțiile umane și erau foarte utile ‘delfinului’. Înclinația feminină de a înțelege corect emoțiile făcea ca multe metrese  să intre generos în grațiile regelui și să devină consultante loiale. Una dintre metresele lui Ludovic al XV-lea a fost renumita marchiză de Pompadour . O frumusețe proverbială și un tact al manipulării emoționale au propulsat-o ca sfetnica principală a regelui.

Regele ‘Cel Mult Iubit’ nu avea un impuls să conducă și tocmai de aceea calitățile de conducere nu s-au întipărit în temperamentul său gregar. Era dependent de sfaturi, iar acestea veneau cel mai des de la garda sa împrejmuitoare de metrese. Nevoia de a asculta sfaturi care frecvent luau forma bârfelor celor mai odioase ale diferitelor răzbunări personale, au muiat temperamentul regelui ce nu se putea consolida fără acțiune hotărâtă. Dorința sa de a mulțumi loialele metrese au urcat costurile la curte, iar măsurile politice au fost mai toate zvâcniri eșuate, toate apărute din motivul de a-și nega neputința și delăsarea. ‘Razboiul de șapte ani’ început în 1756 pricinuiește o înfrângere răsunătoare din partea Angliei și afundă Franța mai departe în neputință și melancolie.

În 10 mai 1774 regele mult iubit moare și aduce cu el în pământ semințele falimentului și prăpădirii monarhiei franceze. Urmează la tron Ludovic-Auguste sau Ludovic al XVI-lea domnia pe parcursul căruia semințele falimentului pricinuit de conducerea nechibzuită a ‘regelui mult iubit’ vor germina intens până la fatidicul moment pentru monarhie, denumit Revoluția Franceză(1789-1799). Revoluția Franceză va fi punctul istoric de la care va începe o treptată  măturare a unei  mari părți dintre monarhiile Europei și va construi în locul lor cel mai des, așa-numitele republici democratice.

Marie-Antoinette alias Madam Deficit

‘Razboiul de șapte ani’, ce a marcat decăderea gravă a puterii Franței a atras în tentațiile sale teritoriale pe de-o parte Anglia și Prusia, iar pe cealaltă parte Franța, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus și Suedia plus coloniile și alte mici ducate europene. Winston Churchill va numi mai târziu acest război ca fiind primul război mondial datorită faptului că a implicat atât puterile europene cât și coloniile lor de peste mari. S-a încheiat în 1763 cu înfrângerea Franței și a aliaților ei. Povara comună a războiului a apropiat foarte mult curțile Franței și Austriei încât apare ideea foarte firească pentru acele vremuri și anume nevoia de înrudire a familie domnitoare Bourbon cu distinsă familie Habsburg. În acest context politic apare în scenă Marie-Antoinette.

În anul 1770 în aprilie se oficializează căsătoria cu Ludovic-Auguste. Consoarta delfinului își făcea intrarea pe cea mai somptuoasă scenă regală ale acelor vremuri, curtea franceză ce își avea reședința preferată la palatul Versailles.  Iarna friguroasă cu care am început relatarea își arăta puterile peste idilicul Paris în anul 1787. Frumoasa regină de origine austriacă, ‘L’autrichienne’ cum îi spunea poporul arătându-și oarecum respingerea față de aceasta își petrecea plictisul printre coridoarele înzorzonate ale palatelor regale. Luxul ostentativ i-a oferit pe lângă o plăcere ce își caută mereu saturația și nu o găsea, o alienare din realitate. Această înstrăinare a făcut-o să piardă contactul cu poporul și să devină ținta favorită a tachinărilor populare.

Un număr de servitori fideli licitau subliminal tot mai des pentru devotamentul lor acceptând sume de bani sfidătoare pentru situația de atunci a regatului francez. Bugetul Franței era ultragiat deja de câțiva ani buni. Moda cheltuielilor extraordinare a dus consumul bănesc dedicat pentru curte până la suma de 2 milioane de livre în condițiile în care de câteva secole era fixată în jurul sumei de 600000 de livre. Puteți asocia eventual  motivele acestea de cheltuială extraordinară cu ordonanțele de urgență care au tot un scop finit de a atrage bani la buget în fond. Legile au de multe ori și un caracter discreționar egoist, nu vin mereu ca o analiză logică ce să sprijine în ansamblu comunitatea cum este de dorit.

În iarna de care va povestesc proaspătul ministrul de finanțe Charles de Calonne dezvăluie o situație total deprimantă a finanțelor franțuzești. Calonne anunță curtea că vistieria mai dispune de 2400 de livre (100 lire sterline). Revoluția Franceză ce va decurge în continuarea haosului financiar monarhic va reintroduce mai târziu francul ca monedă oficială din nevoia unui nou început economic. După o încercare eșuată de a colecta bani de la nobili pentru cheltuielile monarhice, Calonne fiind conștient de destinul dregătorilor ce aduceau vești proaste, fuge la Londra. Ca și în zilele noastre solii veștilor proaste nu sunt iubiți de către curte sau de către popor, pentru că majoritatea oamenilor adoră comfortul psihic al optimismului, chiar dacă acesta nu se bazează pe ceva concret.

Trebuie înțeles că optimismul are o trăsătură mistică, iar dacă îl deranjezi ar putea echivala cu perturbarea relației unui om cu divinitatea. Calonne știa soarta multor mesageri ai veștilor proaste și a preferat să se exileze la Londra. Postul său oricum nu era așa prețios pentru cum părea la prima vedere. Franța era în faza de negare a realității , a cruntului faliment și miniștrii de finanțe erau schimbați foarte frecvent. Nici unul nu putea să își exercite influența profund în aceste împrejurări, pentru că în această fază de decadență complicată prin melancoliile față de vremea Regelui Soare , curtea franceză trăia o splendidă izolare și alienare.

Se încredea încă în exceptionalitatea franceză, se credea că lupta cu urgiile falimentului poate fi dusă singular de un om providențial, fie acesta un isteț ministru de finanțe. Așa că funcționarii de rang înalt erau schimbați frecvent în dorința de invitare a minunii, a omului care să îi scape din strâmtoare rapid și pentru totdeauna. Se miza  pe efectul minunii și asupra adversarilor tradiționali, care printr-o revenire spectaculoasa a Franței vor realiza că ‘fiica cea iubită a Bisericii’ are și forța invincibilă a Providenței.

S-a produs până la urmă o minune însă nu în sensul în care s-a așteptat monarhia franceză, mai exact Revoluția Franceză care a fost o minune pentru acele vremuri și anume renunțarea violentă la regalitate în favoarea poporului, a republicii democratice.

Cheltuielile exorbitante ale acelor vremuri și urmările lor i-au atras Mariei Antoanete porecla de Madam Deficit. Poporul nu mai suporta taxele în condițiile în care recolta din anii precedenți nu a fost deloc mulțumitoare. Foametea prindea pături tot mai largi ale societății, iar pe stomacul gol oamenii simțeau că nu mai au nimic de pierdut dacă se revoltă. La unele dintre revolte în care oamenii deplângeau lipsa pâinii care a cuprins Franța, se spune că Madam Deficit ar fi spus într-o regretabilă mostră de alienare: ‘Lasa-i să mănânce tort’ ,în franceză ‘Qu’ils mangent de la brioche’.

Această înstrăinare într-un lux orbitor împreună cu o stare contrastanta a poporului francez a dus la o descătușare violentă a societății ce a oferit pe deoparte un nou sistem politic, însă în același timp cea mai sângeroasă perioadă din istoria ei, un război civil odios prin exagerările sale ce poartă azi denumirea de ‘Revoluția Franceză’.În ciuda monstruozitatilor petrecute în aceea perioadă Franța își va recăpăta satisfacția de a-și vibra din nou influența pe continent prin ideile iluministe ale revoluției. Strălucirea lui Madam Deficit va fi eclipsată în acea perioadă de luciul lui Madame Guillotine, denumirea din popor a dragei invenții a lui Joseph Ignace Guillotin ca un avertisment pentru opulența deșănțată.

Analogii cu prezentul

Istoria are mereu tentația de a se repeta și îi reușește surprinzător de des. Politica este în general foarte indulgentă  cu actorii săi. Politica este o scenă pe care rulează în primul rând o poveste: cu dramă, comedie, cu personaje pozitive și negative,cu metrese, cu trădători, cu ariviști, iar oamenii iubesc poveștile mai mult decât se poate imagina și cel mai teamă le este să se termine povestea în cauză. Mulți actori politici sunt foarte dăunători în orice termeni de comparație, însă rămân pe scenă pentru că  mentalul colectiv s-ar teme că povestea nu ar mai putea continua fără aceștia (la fel de emoționant), iar terminarea poveștii este una dintre marile angoase ale omului.

Alienarea în opulență de care vorbeam în cazul Madam Deficit se poate vedea și azi,  în nuanțele specifice ale prezentului. Acum câțiva ani cineva trimitea sinistraților de la inundații pantofi cu toc, așa cum invita Maria Antoinetta pe precarii cetățeni francezi să servească tort în loc de pâine.  Despăgubirile de ordinul miliardelor de euro date pe criza economică acută arată o solidaritate a curții politice față de popor asemănătoare cu ce se întâmpla cu Franța în epoca absolutistă.( http://www.revista22.ro/cele-mai-mari-30-de-despăgubiri-acordate-de-anrp-peste-1-miliard-de-euro-printre-beneficiari-ginerele-lui-traian-băsescu-omul-de-afaceri-gheorghe-stelian-un-avocat-51376.html). E vorba de sume imense, greu de închipuit, poate puțin încifrate în vocabularul doct financiar, încât omul simplu să nu le pătrundă sensul, proveniența și parcursul.

Însă în moda guvernamentală a ordonanțelor de urgență nu cred că nu se putea adaugă încă o ordonanță de urgență care să oprească hemoragia de bani de la stat în vremuri de criză economică și de împrumuturi FMI. Loialitatea față de curte, huzurul plăcut adormitor, precum și tandrețea metreselor au încurajat acceptarea tacită a situației. Ludovic al XV-lea s-a lăsat și el guvernat de plăceri, iar istoria îl pomenește azi ca pe unul dintre cei mai degenerați monarhi francezi, domnie în care metresele sale au făcut mai multă politică decât el însuși. Urmașii săi nu au mai prins onoarea tronului francez de vreo 220 de ani, și greu să mai prindă de aici înainte în condițiile în care la fiecare 14 Iulie, ziua națională a Franței,data în care a căzut Bastilia, poporul francez strigă omagiator ‘Vive la Republique'( Fortăreața Bastiliei era locul unde regii francezi își închideau inamicii).

Curtezanele în politică au o istorie lungă. Influența lor nu este mereu dăunătoare cum poate din pripeală s-ar putea înțelege. Unele au încurajat hotărâtor cultura cum a fost de exemplu Madame de Pompadour. Empatia de care au dat dovadă, în special dintr-o cunoaștere bună a emoțiilor, experimentate poate dureros pe propria persoană, le-a oferit regilor informații rafinate despre adversarii politici. Femeile citesc mult mai ușor bărbații, decât reușesc bărbații să citească femeile și atunci înseamnă că au un avantaj informațional din start, care era folosit de monarhi. Problema apărea în relația cu puterea. Datorită firii delicate a metreselor, puterea brută a fost de la început o necunoscută care atrăgea. Era un lips acut, iar nevoia de completare cu această putere oferea o ocazie desosebit de seducătoare ornamentului ei de calități pe care deja le avea. Completarea este seducătoare în general pentru oricine. Căluțul sau ursulețul, animale de forță, intră încă din copilărie în favorurile fetelor.

Cel puțin legat de cal , psihologii au descoperit o adevărată fascinație a fetelor, fie și a celor trecute de măritiș. Bărbatul puternic sau ‘armasarul’ este tipica fascinație a femeilor pentru puterea brută. Dacă ‘armasarul’ mai poate oferi  lux  cu atât mai bine. Societatea în care trăim are o istorie lungă în care a pus femeia pe un plan secund în raport cu bărbatul, așa că dorința ei de a ieși în față poartă o dorință profundă și străveche. Strălucirea luxului este ocazia cea mai convenabilă de a ieși în față. Adoptând luxul concentrează pe ea  atenția celor din jur , care în mod firesc și-o concentrează pe partener, din întâietatea clasică a bărbatului promovată pe diferite căi, unele chiar religioase. În aceste condiții metresele vor percepe  la început stângaci puterea oferită de consort.

Dorința lor de identificare cu această putere, în condițiile simțirii unei desconsiderări din partea curții pe acest aspect, le va îndemna spre excese. Putem lua exemplu soților Ceaușescu. Elena Ceaușescu se simțea mereu că dorea să își întreacă soțul pe terenul puterii. Măsurile venite de la ea erau mereu mai dure, eforturile ei de devenire intelectuală erau mult mai pregnante(cazul doctoratelor), iar o mare parte dintre excesele suferite de poporul român i se datorează cu prisosință ca urmare a fenomenului pe care l-am descris mai sus. Puterea este o noțiune complexă ce necesită o inițiere, altfel efectul ei ordonator va fi umbrit de excese.

Momentul istoric sau paradigma în care societatea se află trebuie analizat atent, altfel te poți face vinovat de o exercitare nesăbuită a acesteia. Vilfredo Pareto vorbea de transformarea leilor în vulpi  ca și analogie de la trecerea dinspre puterea brută spre puterea soft în societate. Vremea vulpilor este nimic altceva decât societatea modernă, vremurile în care lupta pentru influență se face pe terenul amabilităților. Asemeni fabulei ‘Corbul și vulpea’ a scriitorului francez la Fontaine, vulpile apelează la multe complimente, la lingușeală în speranța de a vedea picat boțul de caș, exact cum descrie fabula noastră.

George Kennan ambasadorul american la Moscova avertiza prin celebra sa telegramă de după al doilea război mondial , că diplomația anglo-saxona nu funcționează la Kremlin. Puterea avea pur și simplu alte coordonate la Moscova în acele vremuri, Moscova miza încă pe puterea brută și nu pe puterea amabilităților din diplomația consacrată.

Puterea este într-un fel comparată cu apa, pe frig devine solidă, la căldură revine în forma fluidă, iar la o prea mare încălzire ‘la piept’ se evaporă si pe deasupra toti sunt oarecum insetati de ea. Aceasta este în mod cert dependentă de vremurile pe care le experimentează.

În încheiere, aș vrea să mai spun printr-o corelație cu tema articolului, că atât pâinea cât și tortul pot să aibă un gust foarte bun, atâta timp cât un om simte că și-a dus menirea la capăt pentru el și pentru comunitatea sa.