Unul dintre semnele unei comunități înfloritoare este că își poate transmite înviorarea dincolo de limitele geografice.  In cazul acestor comunități limitele sunt în fapt mai degrabă închipuite  de cei din afară care în pripa lor vreau să își înțeleagă vecinii, colaboratorii sau rivalii și îi cuprind cu trasări mărginașe.

Comunitatea înfloritoare  se fondează pe libertate și ca să păstreze aceasta trăsătură, norocoșii locuitori își ridică camaraderește provocarea empatiei ca un simbolic cadou adus înfloririi de până atunci. Orașul înfloritor are cel mult repere, puncte de referință,  mici țăruși de care se mai sprijină câte un drumeț obosit și în același timp fericit că a atins o nouă bornă a drumului său. Orașul înfloritor se altoiește la sute sau mii de kilometrii în inimi, unde într-o discuție de colț de stradă la o regăsire cu un prieten se mai invocă cu măgulire numele acestuia. Orașul prosper este plin de căutători, cu locuitori ce își îndrăgesc întrebările și primesc tolerant și pe alții în spațiul căutării, fără a reteza nimănui elanul cu răspunsuri vehemente.

Căutarea lărgește mereu orizonturile pe când răspunsurile categorice te țintuiesc locului, ori din blocajul lămuririi premature, ori a vocii stridente care vrea să se împăuneze în fața ta. Căutătorii sunt mereu mai mobili, iar forfota în care se află aceștia inventează mereu un nou spațiu pe care îl lărgesc prin bogăția  universalizarii. Pe culoarul empatiei cetățenii orașului înfloritor își caută ecourile celorlați în ei înșiși.

Căutătorii în vânzoleala lor, călătoresc mult și își poartă deseori  incandescența căutărilor pe alte meleaguri. Curiozitatea lor nu este altceva decât o palpaiere de lumina ce molipsește ocazional alți temerari de prin alte locuri gata să aprindă o torță a schimbării și prin comunitățile lor. Deși iluminismul are o vechime de aproximativ 400 de ani , există din nefericire încă multe locuri în care bezna clipocește.

Civilizația modernă este în fond un spectacol de lumini la propriu și la figurat. Este de altfel și unul dintre motivele din care îmi place să ajung noaptea în orașul Cluj. Strâmtorat pe drum de versanții Feleacului niște luminițe ca niște licurici se îndeasă remarcabil în orizontul pe fond de întuneric. Serpentinele deja ți-au stârnit o scurtă amețeală încât luminițele Clujului par a fi întocmai cerul înstelat.

Intorsăturile dintre dealuri ți se oferă deja ca prim indiciu sfios de înțelegere a orașului de pe Someș, ce te avertizează de la început că nu va fi o înțelegere ușoară. Unii ca primă concluzie a popularității de care se bucură orașul, se pregătesc de îndată la o  întâlnire cu un oraș sofisticat, își aranjează ținută, își dreg vocea printre alte lucruri. Orașul știe să-și cultive propriul mister, nu se lasă cunoscut dintr-o clipită, face mofturi ușoare. Oferă  informații sensibile doar în măsură în care îi dai răsfățul și loialitatea de cursă lungă, nu se mulțumește doar cu o prețuire de amator.

Trebuie să îi reziști intorsaturilor de oraș orgolios clădit pe veacuri tumultoase. Sunt mulți truditori care îi caută îmbrățișările acestui oraș, însă orașul nu poate îmbrățișa tandru decât pe cei care îi înțeleg tainele demnității construite pe firul istoric și plurietnic. Un oraș nu se înfățișează complet în toată splendoarea sa, decât celor care îl iubesc cu devotament.

Se spune că una dintre metodele cele mai bune de ați lărgi empatia este să te dedici  învățării limbilor străine, alături de universul cultural al acestora. Universitățile multilingvistice ale Clujului ‘au adus pe umeri lumea ca și titanul Atlas’ având încredere că provocarea multilingvistica va fi de bun augur și într-o mare măsură au reușit. In forumurile Clujului se poate azi auzi  un frumos concert lingvistic în fiecare zi: română, maghiară, germană, engleză,franceză, italiană, suedeză, arabă și altele te încânta cu acustica lor.

Exercițiile empatice practicate de clujeni prin specificul academic, dar și al curajului de lărgire a căutărilor vremelnice prin alte țări, dă roade în fiecare zi. La coadă la supermarket clujeanul îți simte nerăbdarea și te încurajează cu un zâmbet să o iei înainte, o bacnotă rătăcită își regăsește buzunarul, un buletin pierdut se recuperează în portmoneul posesorului.

Toate sunt mici gesturi de empatie, în care omul de rând se pune în postura, în papucii celui care graba era gata să îl păgubească. Evident că există și cazuri izolate în care lucrurile nu se petrec ideal, însă libertatea și empatia se poate fortifica și cu ajutorul contraexemplelor privite și înțelese compasional  de pe culmile ansamblului.

Trăsătura empatiei este una dintre condițiile unei bune cooperări, iar secretul comunităților prospere este  în fapt o deslușire mai precisă a tainelor cooperării. Am auzit săptămânile trecute o discuție mai derizorie despre numărul oarecum prea mare de ministere ale guvernelor și în acel context îmi răsărise subit ideea unui inedit Minister al Cooperării Naționale. Cooperarea deficitară este principalul vinovat de stagnarea economică. Pe lângă asta, deprinderea greșită a cooperării duce și la ocazionale izolări în familia europeană. Până la urmă, chiar proverbiala ‘teapa’ este în fapt un eșec de cooperare.

Orașul Cluj confruntat fiind dintotdeauna cu o diversitate etnică, a avut de la început provocarea de a se depăși în atitudinea fată de diferit și implicit să coopereze cu acest diferit.  Armonia multi-etnică nu poate fi atinsă decât prin eforturi empatice și de colaborare deosebite și nu în ultimul rând cu depășirea propriilor spaime.

Autosuficienta unui oraș ce își prigonește etniile minoritare  duce in  final spre precaritate, iar scriitorul austriac Hugo Bettauer  incerca sa descrie capcanele ostracizării de masa in cartea ‘Orașul fără evrei’ prin anul 1924. Diversitatea  stârnește o rivalitate care daca  este  masurata potrivit, se răsfrânge pozitiv asupra  întregii comunități. Tocmai de aceea administratorii unui oraș trebuie sa simta forta  echilibrelor si sa caute prin măsurile luate proverbialul ‘mijloc de aur’  al grecilor antici.

Unul dintre farmecele Clujului este că rareori s-a lăsat poticnit politic. Clujul nu a suportat să se afle sub bolta totală a unui partid după dictatură comunistă. Acest semnal al orașului a  fost o somației necontenită la negociere și cooperare față de conducătorii săi vremelnici. Dacă un partid aduna o majoritate tot mai rotunjită, clujenii aminteau prin  participarea lor subțire la urne, ca situația se poate oricând întoarce împotriva celor care își trâmbițează arogant victoria. Clujul rămâne un oraș în care rezultatele electorale  fragmentate, subliniază tipicul de mozaic cultural ce nu își dorește cucerirea totalitară de către un singur curent politic.

Clujul este el însuși cuceritorul ce nu va cădea complet în seducția unui singur curent sau al unui singur om. Cine nu înțelege acest lucru se va pune singur pe soclul derâderii multietnice. Santajul emoțional nu funcționează la Cluj pentru că cetățenii și-au exersat empatia mai mereu din contactul deschis și frecvent cu toate felurile de vizitatori. Orașul și-a depășit spaimele și de aceea își poate cultiva și contempla în continuare înflorirea. Clujul nu poate fi încarcerat de spaime pentru că ar însemna să își renege tocmai fundamentul.

Deși în disimulările sale de oraș capricios nu se va oferi ușor spre înțelegerea celor grăbiți să atingă succesul aici, dar pe de altă parte  porțile vor rămâne mereu deschise pentru toți care doresc să se pună la încercare pe ‘Valea Someșului’. In fond, viața poate fi văzută ca  o necontenită căutare de noi încercări sau provocări. Rezistența la probele alese sau întâmplătoare va defini pe fiecare om în parte. Măsurarea și înțelegerea  întortocheatului oraș Cluj-Napoca e o invitatie adresata tuturor, pentru că face parte din specificul căutătorilor, cei care și-au depășit fricile și pot stimula înflorirea pe unde cutreieră.

Pe de alta parte, am umila convingere  că orașul de pe ‘valea Someșului’ se măsoară cel mai bine în oameni, oricât de lămuritoare ne-ar părea alte etaloane de măsurare.

Cosmin Sabo