Raţiunea de a fi a clasei politice „de la noi” nu depăşeşte închipuirea. Ea poartă matricea unui sfert de secol de aplicare consecventă a unor proiecte de tip „trai pe vătrai” sau „cine poate oase roade”, matrice îmbrăcată într-un „aquis” parcă special conceput pentru apărarea clasei patrioate. Naiv să fii, prost să te fii născut, mahmur să-ţi duci zilele şi tot te dumireşti că mandatul mioritic al aleşilor nu are mai nimic „la interes” nici cu „boborul”, nici cu „ţărişoara”, nici cu „licenţa” politică de Bruxelles. Ci doar cu soarta şi buzunarele lor, eventual cu varza de Bruxelles, la fel de creaţă ca perspectiva oferită cetăţeanului de rând. Perspectivă în care cerul nu mai transpare, ci doar norul de taxe, impozite, scumpiri, toate într-o „recoltă” mai bogată de la an la an.

Nimic, deci, nu mai depăşeşte închipuirea, nici megaveniturile pe care parlamentarii, marcaţi de o megacompasiune pentru propriile persoane şi le comandă „in corpore” şi fără remuşcări într-un parlament despre care te întrebi ce tangenţă mai are cu bietul român, amărăşeanul cu pensie (medie) de 800 de lei ?

Împreună cu clasa politică pe care o avem şi care tot mai acut doreşte să ne lase impresia că nu o merităm, suntem mai aproape de implinirea ancestralului vis „Toţi pentru unul, unul pentru toţi!”. Anul acesta, la urne. Mai la toamnă. Sau cel puţin asta doresc aleşii să ne (re)transmită. Acum lent, apoi accelerat până la epuizare. Că este un an vital pentru România, că prezenţa la vot este o dovadă de maturitate pentru români, de speranţă, de încredere (în cine ?), că de urne depinde şi viaţa, şi pensia, şi coşul zilnic, şi (para)sta(tu)sul fiecăruia, şi viitorul copiilor, şi viitorul în general. Dar nu al nostru, ci al lor. Asta în pofida spectacolelor de maimuţăreală patriotică oferite oferite de reprezentanţii aleşilor „pe stică”.

Sunt tentat să cred că tema închipuirii nu va deveni niciodată caducă în conştiinţa românilor. De pildă, poate cineva argumenta că după multitudinea congreselor de partid purtate în tabernacolele capitalei, a emulaţiilor ideologice cu iz de revelaţii sau a migrărilor de pe o aripă pe alta a eşicherului politic, nu şi-a închipuit o „bazare în bunăstare” a actorilor de partid?. Refuză oare cineva să-şi închipuie că ideea de „clasă” politică nu se poate explica, ”popular” ce-i drept, prin termeni autohtoni precum gaşcă, coterie, mafie, evident nu izolat, ci puşi în propoziţie?

Ridicolul sau tragicul –ca opere ale închipuirii- nu au importanţă unde se derulează: fie sub streaşina instituţiilor statului, fie în procentele companiilor de sondeje, fie dincolo de pragul cârciumii de cartier , ridicolul sau tragicul, deci, capătă conotaţii de răsfăţ colorat în orgolii, ambiţii, iluzii, defulări, vânzări, emigrări ce pendulează visceral pe cerul gurilor de partid, aliate sau nealiate, între „Sa trăiţi bine!” şi „Lucrul bine facut!”.

În Europa şi totuşi în afara ei, ospitalieri şi totuşi numai asiguratori de trafic spre Bulgaria şi de graniţă a Uniunii Europene, amfitrioni ai Dunării, ai marii, ai Insulei Şerpilor şi totuşi şicanaţi de vecini rasăriteni ce-i doare în cot de NATO, nu ne-am epuizat niciodată să ne închipuim că suntem mai vaşnici ca oricând „la porţile” Europei, Orientului şi Balcanilor, chiar dacă mai purtăm în noi metehne importate de la „Înalta Poartă”.

Şi totuşi, refuz să-mi închipui că baierele lui Nenea Iancu, cel care le ştia pe toate, ar putea ţine în frâu pe Pampon, Bibicul, Miţa sau Didina, „dimpreună cu candidatul”, atâta timp cât aceştia au clondirul plin cu apă de colonie luată din Dâmboviţa şi ieşiri la şosea cu ifose că ţin în mână „dîrlogii Evropei”…

Beniamin Pascu