Chișinăul, în poziție de forță în negocierile cu Tiraspolul

Cine și cum se poziționează în negocierile dintre reprezentații regiunii separatiste Transnistria și oficialii de la Chișinău? Ce anume a mobilizat-o pe Nina Ștansky să iasă la negocieri? Ce anume se negociază: poziții, interese, sau nevoi?

La finele anului trecut, reprezentantul Federației Ruse la O.S.C.E, Andrei Kelin, spunea că nu au existat progrese esențiale în soluționarea conflictului transnistrean. Potrivit observațiilor domniei sale, Chișinăul nu adoptase o poziționare în favoarea soluționării conflictului, motiv pentru care nu exista perspectiva unor evoluții „pozitive”. Atitudinea delăsătoare a Chișinăului îi profita Transnistriei și, indirect, Federației Ruse.

Ceea ce nu făcuse Chișinăul până la finele anului trecut, au făcut cu câteva zile în urmă Președinții României și Ucrainei – Klaus Iohannis și Petro Porșenko, și anume s-au poziționat tranșant cu privire la chestiunea transnistreană. Cei doi și-au asumat demersul ca Ucraina și România să facă tot ceea ce le stă în putință pentru soluționarea conflictului transnistrean, astfel încât regiunea transnistreană să reintre în componenţa Moldovei. Această presiune neasumată de Chișinău este un factor care așează Chișinăul pe o poziție confortabilă de negociere.

Cel de-al doilea factor, care ar putea conferi forță poziției de negociere a Chișinăului, constă în angajamentul Statelor Unite ale Americii de a sprijini Moldova, în sensul îmbunătățirii colaborării bilaterale și a celei cu N.A.T.O, și în sensul acordării de sprijin pentru ca Moldova să-și poată asigura apărarea. Moldova este, așadar, în premieră mondială, menționată într-o Strategie de Securitate Națională a S.U.A(februarie 2015).

Nu știm dacă Transnistria, în sens de cvasi-entitate, are vreun interes să existe separat de Republica Moldova. Ceea ce știm este că pentru existența Transnistriei a existat și există un puternic interes din partea Federației Ruse. Confruntată cu o regiune separatistă activă, Republica Moldova nu poate emite pretenții pentru aderarea la N.A.T.O, alianță defensivă pe care Rusia o percepe ca pe o amenințare. Al doilea rost al Transnistriei a fost de a ține Moldova aproape de Rusia și departe de Uniunea Europeană. În fine, prin promovarea și susținerea separatismului, Rusia ținea în șah conducerea de la Chișinău și, odată cu ea, viitorul și aspirațiile Republicii.

În mod evident, cvasi-existența Transnistriei implică anumite costuri, care sunt suportate de către„beneficiar”. Costurile sunt suportate pentru a acoperi o serie de nevoi. În momentul în care finanțatorul rus a simțit că Transnistria își pierde din rentabilitate – a se înțelege Semnarea Acordului de Asociere dintre U.E. și Republica Moldova, finanțatorul a redus cheltuielile. Inevitabil, reducerea finanțării înseamnă imposibilitate de a satisface nevoi de bază (plata pensiilor și a salariilor) și conduce la apariția unei situații de criză în interiorul structurii de conducere a Transnistriei. Autoritățile de la Tiraspol sunt în pragul unei crize de legitimitate și se află, foarte posibil, în căutarea unor noi metode de legitimare (cel mai probabil, obținerea de finanțare).

Această criză cu care se confruntă conducerea de la Tiraspol inversează, poate pentru prima oară, modalitatea în care actorii se raportează la fenomenul prelungirii„conflictului nistrean”: de această dată, delăsarea sau aparența delăsării profită mai mult Chișinăului decât Tiraspolului. Dacă până acum pentru Moldova miza delăsării a fost aderarea ori apartenența la un club sau altul – și totuși s-a semnat Acordul de Asociere cu U.E., pentru Transnistria miza este chiar existența – fiind expusă lipsei de finanțare pe filieră rusă și fiind supusă unei blocade de către Ucraina și Moldova.

Ceea ce merită observat este ce anume se negociază. Una este să mimezi o intenție de negociere cu un Chișinău pasiv și denigrabil, jucând tare pe poziții, și cu totul alta este să-ți poți permite să ignori semnalele transmise de România și Ucraina. Așadar, ce anume se negociază între Tiraspol și Chișinău? Poziții, interese sau nevoi? Își mai poate negocia poziția o cvasi-entitate de nivel sub-statal, în momentul în care în arenă pătrund România, Ucraina, N.A.T.O și S.U.A? Mai are această cvasi-entitate interesul să existe în forma actuală, în condițiile în care n-a jucat cum trebuie cartea rusă, rămânând astfel fără finanțare (și practic, fără puls)?

În realitate, ceea ce se negociază în ultima perioadă sunt „chestiuni sociale, economice și umanitare”: nevoile. Dacă pozițiile aparțin Guvernelor (în sensul cel mai larg al cuvântului), nevoile aparțin indivizilor, respectiv potențialilor alegători și votanți. În momentul în care Guvernul nu mai poate asigura satisfacerea nevoilor indivizilor doar pentru a-și putea menține o anumită poziție, survine o scădere de popularitate și legitimitate. Dacă poziția se menține și, prin aceasta, situația neacoperirii nevoilor se acutizează, în timp fie Guvernul devine autoritarist, fie populația schimbă Guvernul.

Prin urmare, legitimitatea urmează să fie a celui care reușește să acopere nevoile populației din teritoriul încă separatist. În negocierea cu Tiraspolul, Chișinăul se află în situația fericită în care se poate „grăbi mai tare sau mai încet”, după cum autoritățile separatiste insistă să negocieze poziții, și nu nevoi.

Mircea Dobocan

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii