Că România a fost decenii la rând un nesecat izvor de inteligenţă, este un lucru de necontestat. Dar tot atât de adevărat este că firicelul de materie cenuşie ce reuşea să se strecoare peste graniţe, în timpul regimului comunist, a căpătat în ultimii ani dimensiunile unui fluviu.

Exodul masiv al tinerilor a devenit un adevăr cotidian a cărei gravitate nu este dată atât de faptul în sine, cât de modul în care ne raportăm la acest fenomen. Pentru unii emigrarea este o rezultantă firească a tranziţiei, pentru alţii aceasta capătă semnificaţia trădării.

Marginalizarea, ani la rând, a specialistului, prin ignorarea capacităţii şi a performanţei, prin crearea de ierarhii artificiale cu iz de sinecură, ca urmare a unei concentrări masive a tot ce înseamnă supravieţuire, are astăzi, “în extenso”, efecte apocaliptice: decapitalizarea resurselor umane. “Noi muncim, nu gandim!” nu a fost doar sloganul mineresc al anului 1990, ci şi convertirea primitivă a unei mentalităţi pe care actualitatea o confirmă.

Stimularea preocupării faţă de intelectualitate nu va desfiinţa niciodată egalitatea proletară dintre salariul profesorului şi cel al femeii de serviciu. Şi asta nu pentru că “el gandeste”, ci pentru că “ea munceşte”. De altfel, simularea a fost – şi mă tem că va ramâne (!?)- o eternă emblemă a tranziţiei româneşti. Dacă în copilarie este o placere să te joci de-a gunoierul pe o maşină de salubritate automatizată, plină de beculeţe, drama începe când simularea se prelugeşte la maturitate.

În ultimii ani, ca o adevarată  nenorocire, simulanţii s-au înmulţit conjunctural, croindu-şi drum spre locuri, poziţii şi funcţii, cultivând cât încape politica îndepartarii profesionalismului veritabil, tocmai pentru a nu fi deconspiraţi. Mutaţiile produse în special prin actul sfidării, au avut ca rezultantă nici mai mult nici mai puţin decât tragerea de şireturi, colegial şi muncitoreşte, a femeii de serviciu de la bancă privată cu dascălul de la şcoala din comună, a practicantului de sinecură cu “boul înţelept” care trage, tace şi face. Şi asta “pe baza de salarii egale”. Să te mai mire astazi că, la parastas, clopotarul bisericii îi rade în nas profesorului? Să te mai mire că pe arătură locul agronomului a fost luat de ţipţeri sfătoşi, că marketingul se practică direct la tarabă, că băgătorii de seamă mimează în consilieri ai directorilor, că purtatorii de cravate simulează în poliţişti, sepepişti, în tot felul de “…isti”? Piaţa muncii în România, săracă şi discriminatorie, ea însăşi generează visuri: cum să ajungi în Occident “la negru”, cum “să te faci” în ţară fără să faci nimic, cum să devii “om”?

Cine acuză astazi tinerii absolvenţi că preferă statutul de emigrant? Nimeni înafara maimuţoilor ce îşi ridică şoriceste ochelarii de după vraful de dosare încărcate cu programe privind încurajarea inteligenţei juvenile. Nimeni înafara mişcăreţilor din firme aduşi de spate sub povara obedienţei.

Nimeni înafara “actorilor” cu roluri “indispensabile” de conţopişti, manierişti, fitilişti…. Într-un cuvânt, simulagii de serviciu. Mă întreb dacă tuturor acestora le-o fi dat prin cap să-şi facă o statistică a timpului pierdut în raport cu timpul.

Faptul că un asemenea fenomen se cristalizează tocmai când România are mai multa nevoie de energie, de talent şi devoţiune, nu face dacât să sporească dramatismul problemei. Şi atunci ce-i rămâne simulagiului decât să traiască la maximum marele “adevar” – “Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte!”, să-l catalogheze pe emigrant drept “trădător”, pauperitatea drept teamă de lucru, căutarea drept aventură…

Astfel, el, omul-adevărat, omul –patriot, omul-conştiinţă, omul-sfat, el !!!, se scarpină liniştit între degetele asudate, încredinţat că “el” este edevarul, “el” este reperul normalităţii şi fără “el” nimic nu se poate schimba.

În mintea-i bolnavă, realitatea şi simulacrul trăiesc osmotic, se uniformizează, încât nimeni şi nimic nu-i poate schimba “existenţialul”. Să te mai mire atunci când dai de moftangii în funcţii publice, de imbecili în locuri spirituale, de sperjururi în justiţie, de farisei în biserici? Transpusă pe coordonatele luptei cu realitatea imediată, ecuaţia simulacrului devine un grafic fără sfârşit, ca un blestem al eternei tranziţii…

C. M.