Fecior fain al Clujului, Ovidiu Purdea-Someş este genul de om pe care al trebui să îl întâlneşti măcar o dată în viaţă. Este militar de carieră, jurnalist, interpret de muzică populară şi poet, dar totuşi, pentru el este loc de mai bine: „Eu mi-am propus întotdeauna să nu fiu un om pe deplin împlinit. Să mai am un motiv pentru care trebuie să lupt, atât profesional, cât şi artistic”.

S-a născut în Gârbăul Dejului şi este redactor şef al ziarului Orizont Militar Divizia 4 Infanterie „Gemina”.

– Cine este Ovidiu Purdea-Someş?

–Dacă ar fi să-ţi răspund filosofic sau poetic, ţi-aş spune aşa: pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă nasc. Tatăl meu s-a iubit cu mama mea. Sentimental îţi răspund că sunt un fecior de ţăran de pe valea Someşului, care a plecat în lume să îi împlinească o dorinţă mamei: să se facă domn. Pentru că marea ei dorinţă era: „Mă copile să-l laşi focului de CAP (Cooperative Agricole de Producţie), de colectiv, că munca la plug nu-i de tine. Tu trebuie să ajungi scriitor într-un birou”. Sunt un scriitor sau un om care are sufletul împărţit în două: nu în profesii, ci în pasiuni. Deseori spuneam şi aşa rămâne marturisirea mea peste ani şi ani, că dacă aş fi avut două suflete unul mi-ar fi fost plin de cântec, iar celălalt de poezie.

–Sunteţi un om împlinit?

–Eu mi-am propus întotdeauna să nu fiu un om pe deplin împlinit. Să mai am un motiv pentru care trebuie să lupt, atât profesional, cât şi artistic. Profesional pentru că în jurnalism provocările apar în fiecare zi şi a spune că eşti un jurnalist împlinit, înseamnă într-un fel a fi mulţumit cu sine, ceea ce nu este cazul meu.

–Cum vedeţi jurnalismul azi?

–În 1990 era un jurnalism romantic, trebuia să storci lacrimi. În 2000 am devenit mai pragmatici. Locul reportajelor şi însemnărilor de amploare, de întindere a fost luat de ştirile mici pentru că lumea era foarte ocupată nu mai avea timp să citească mult, iar acum cred că suntem într-o expansiune a jurnalismului de televiziune în care o imagine elocventă face mai mult decât o sută de cuvinte, dar mai mult decât asta cred că şi viitorul presei va fi cel digital.

–Care este modelul dumnevoastră de jurnalist ?

–Deseori mi-am pus şi eu întrebarea asta la începutul carierei. Eu am cochetat cu jurnalismul de radio şi pe vremea aia îl aveam ca şi model pe Viorel Popescu de la o emisiune de la Radio România Actualităţi. Apoi mi-a plăcut incisivitatea lui Cristian Tudor Popescu. Erau momente în care l-aş fi copiat nu numai în ceea ce scrie, cât şi în discurs, pentru că mi se pare un jurnalist raţional, rece, ale cărui judecăţi cu greu pot fi contestate sau combătute , dar pentru că în sufletul meu e şi acea jumătate de poet, om de cântec mi-am îndulcit puţin tonul şi aş fi vrut să fiu un Emil Hurezeanu. Imi place de el pentru că are acea metaforă, acel discurs surprinzător, este genul jurnalistului elegant, foarte bine documentat, ca să nu mai spun că i-am admirat tenacitatea, răbdarea. Îmi plac şi interviurile Eugeniei Vodă.

– Câteva cuvinte despre Orizont Militar.

– E un ziar care are o istorie de peste 65 de ani, care se tipăreşte încă în plumb şi care, se distribuie în şaisprezece judeţe din Transilvania, unde este aria noastră de responsabilitate. Este scris de o mână de oameni inimoşi, care pot fi numărati pe degetele de la două mâini. Dacă una din regulile jurnalismului spune că trebuie să îţi verifici informaţiile din 3 surse, la noi chiar aşa se întâmplă.  E un ziar pe care îl iubim ca pe un copil pentru că noi, jurnaliştii care suntem acuma, l-am reînfiinţat dupa 1990.

– De ce nu apare ziarul şi pe standurile de presă ca să poată avea acces şi publicul larg?

– Ziarul este un organ de informare internă. Aşa este prevăzut şi în Ordinul Ministerului Apărării. Sincer să fiu, văd prin ce moment trece presa, iar noi nu avem nici femei dezbrăcate pe prima pagină, nici ştiri senzaţionale.

– Nici Tribuna nu are femei dezbrăcate şi totuşi apare.

– Este foarte adevărat. A fost o perioadă în care ziarul se găsea pe tarabe şi doar din motive economice noi am decis să rămână pentru informarea internă.

– Cum descrieţi meseria de miltar?

– Este una dintre cele mai frumoase meserii. O recomand tinerilor, dar doar dacă au vocaţie. Ca orice meserie, presupune vocaţie, chemare, sacrificiu. Ce să îi spun unui tânăr care are 18 ani şi vrea să urmeze o carieră militară? Că nopţile şi cluburile sunt înlocuite cu regimul rigid în care la ora 6 trebuie să se trezească, la ora 10 trebuie să se culce. Nu este o profesie în care numai să te îmbraci frumos, este o profesie în care juri să plăteşti cu preţul suprem opţiunea ta.Trebuie să îţi dai viaţa pentru ţară şi nu de puţine ori plătim tribut.

– Ce părere aveti despre faptul că tinerii nu mai sunt obligaţi să urmeze stagiul militar?

Sentimental, la început când armata nu a mai fost obligatorie am simţit un mare gol, atât în cazarmă cât şi în suflet. Eram obişnuiţi cu militari care nu numai că îşi îndeplineau stagiul, dar care, simţeau armata ca pe o şcoală. Obişnuiţi atâţia ani cu cazărmile pline, golul mi se parea imens, aproape de neînlocuit. Acum că au trecut aproape şapte ani de cand serviciul militar nu mai este obligatoriu, pot să spun că lucrurile au evoluat într-o perspectivă favorabilă. Suntem o armată de profesionişti. Marele câştig este faptul că la nivelul subunităţilor, plutoanelor se încheagă colectivul. Lupta nu se duce individual. Nu trag trei soldaţi, fiecare cu armele lor, ci trage un pluton.

– Aveti vreun vis neîndeplinit?

– Ca să poţi să fi fericit, iar eu sunt unul dintre mai mulţii români fericiţi, nu mi-am propus niciodată nişte dorinţe extravagante, nişte lucruri pentru care trebuie să faci foarte multă risipă de efort. Trăiesc viaţa din bucurii simple. Una din neîmplinirile mele care din nefericire nu am cum să o mai rezolv, este că aş fi vrut să merg în America împreună cu tatăl meu şi în apropierea Statuii Libertăţii sau a Casei Albe să mâncăm parizer cu pâine. În copilărie ăsta era deliciul.

 

Cartea preferată: Volumele de poezii a lui Minulescu, La Medeleni, Poeziile lui Păunescu

Artist model: în muzică Maria Tănase, poezie Nichita Stănescu, sculptură Brâncuşi

Model în viaţă: „Mama care a fost cel mai mare filosof pe care l-am cunoscut în această viaţă”.

 

Manifestul clujean:

– Care sunt nemulţumirile dumneavoastră legate de Cluj?

Mi-e foarte greu să merg într-un cartier sau să merg pe Str. Câmpului să văd lângă o casă blocuri înghesuite. Dezvoltarea haotică a oraşului fără o perspectivă, lipsa unui plan urbanistic, toate acestea.

– Cine credeţi că sunt responsabili pentru asta?

Edilii orşului, toţi cei care au avut în vedere acest lucru.

Mă nemulţumeşte şi lipsa spaţiului verde intrând dinspre Someşeni spre centru. Din punctul asta de vedere sunt frumoase oraşele ca Botoşani, Bistriţa. La noi după ce ai trecut de aeroport, parcă ti-e dor să vezi o  pată verde, un copac.

– De ce sunt oamenii trişti?

Ne-am pierdut din frumuseţe, din răbdare şi din zâmbet. Noi, clujenii eram renumiţi pentru faptul că eram inimoşi, mărinimoşi, primitori. Condiiile  sociale, viaţa plină de datorii, fară un loc de muncă, fără o perspectivă. Din punctul ăsta de vedere aş vrea să furăm din hărnicia bucovinenilor.

– Ce vă place în Cluj?

Imi place la Cluj, tinereţea , studentii care tin în viaţă oraşul.

– Cum vedeţi România de azi?

România îşi caută începuturile de fiecare dată. Au trecut mai bine de 20 de ani şi parcă suntem mai nefericiţi. Ne-am câştigat libertatea, dar am pierdut fericirea.

[nggallery id=3]

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.