2511_1105574970288_5615393_n

Berlusconi declarase „războiul sfârșitului lumii” adunând scrisorile de demisie anticipată
ale parlamentarilor săi și făcând astfel să plece din guvern miniștrii și subsecretari ai PDL. A fost o noapte a „cuțitelor lungi” a dreptei italiene, cu schimburi de înjurături între porumbei care amenințau cu sciziuni pentru a susține necondiționat guvernul Letta, și ulii din același partid și deja se pusese în mișcare mașina de aruncat rahat a organului de familie a Cavalerului asupra dizidenților. Toți așteptau acel 25 iulie al condamnatului Silvio Berlusconi, 70 de ani după acela al lui Mussolini. Totul era pregatit pentru a înregistra evenimentul: zeci de telecamere, grămezi de ziariști buluciți pe tribunele senatului, transmișii în direct și toți au rămas dezamăgiți. Războiul sfârșitului lumii nu s-a declanșat, sciziunea aproape s-a resorbit și singurul 25 iulie – deocamdată – a rămas cel din 1943. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ca Berlusconul furios, care amenințase cu foc și pară, prefigurând demisia tuturor parlamentarilor și miniștrilor săi, în disperata tentativă de a forța lucrurile ca să găsească o cale de-a anula decăderea din funcția parlamentară, a fost constrâns la o răsunătoare și vicleană întoarcere cu 360 de grade.
Amenințarea cu demisia a ambelor grupuri parlamentare ale unui partid care face parte din coaliția guvernamentală ar fi fost un eveniment fără precedent pentru parlamentul republicii (a mai fost, e adevărat, istorica retragere a tuturor parlamentarilor antifasciști din 1922, dar atunci era vorba de opoziția extremă la fascismul care se transformă în regim) și litera constituției impune unui guvern născut în ansamblul legislativ să vină să moară tot aici printr-un vot de neîncredere. Neîncredere pe care obscurul Cavaler o anticipa printr-o scrisoare adresată unui saptămânal prieten, dar pe care miniștrii și cațiva parlamentari moderați ai partidului nu o puteau accepta.
Pe parcursul ședinței sicofanții viitorului fost senator au inceput să-și facă socotelile prevăzând dezertarea a 14 senatori. Prea puțini ca guvernul să rămână în viață și deja intervențiile oratorilor PDL lăsau să se întrevadă voalat un vot de neîncredere. Dar bulgărele se transformă în avalanșă și socotelile erau greșite: numărul celor care nu s-ar fi conformat sau ar fi părăsit sala se putea ridica la 81 și acest fapt nu numai ca ar fi salvat guvernul, dar ar fi anticipat în același timp o sciziune a PDL și nașterea unei noi majorităti politice. Panică și plânsete. Plangeau vechi pirați cu pielea deja tăbăcită de lunga navigare printre stâncile justiției; lăcrimau planturoasele amazoane totdeauna gata să-și lanseze sagețile împotriva inexistentelor „togi rosii” și perfizi comuniști în fața nu prea plăcutei perspective de a se întoarce la „profesie”. Și plângeau și foștii „stângaci” străluminați pe drumul Damascului, care au învățat să poetizeze declamând ode „stăpânului”. Și cei care nu plângeau stăteau zgribuliți în scaunele lor, gândindu-se la apropiatul, chiar dacă auritul, șomaj.

Apoi, bombă: la teroarea că nu va mai avea numărul necesar să arunce în aer guvernul, Berlusconi se ridică și spre uimirea tuturor, aplică vechiul sfat al lui Andreotti de folosit la strâmtoare: urmează majoritatea.  Și anunță că va da votul de încredere guvernului Letta datorită urgențelor economice și în speranța unei nu atât de bine identificată cât improbabile „pacificări”.
Primul ministru Letta, mirosind capcana, ca un bun și experimentat creștin-democrat, în răspunsul său punctează că voturile uliilor din PDL sunt binevenite dar nu indispensabile pentru viața guvernului condus de el.

Mulți comentatori și chiar câțiva importanți exponenți de centru-stânga scriu că această înfrângere și schimonoseala aferentă înseamnă sfârșitul politic al lui Berlusconi. Totuși, experiența ne învață că omul negru are mai multe vieți decât pisica și e prea devreme să-i cântăm prohodul. Cât despre PD, nu prea are cu ce să se laude, din moment ce el n-a făcut aproape nimic și criza centrului-dreapta e una total internă a acelei arii politice. Dacă votul lui Berlusconi este cu adevărat fără influența în viată și mai ales în alegerile politice ale guvernului o vom vedea în lunile care urmează. În așteptarea următorului episod.

GIANCARLO BELLINI