de GIANCARLO BELLINI

Un proverb italian, poate intraductibil în limba română atenţionează că „toate nodurile ajung la pieptene”. Înseamnă că în final adevărul iese mereu la iveală şi toate conturile ajung să fie reglate. Conturile de 20 de ani ale lui Berlusconi cu justiţia au ajuns la scadenţă şi este doar primul, altele îl aşteaptă. După anii de fugă, legi “ad personam” şi manevre pe care acestea le-a încercat pentru a se apăra “de” procese, zilele trecute Curtea de Casaţie, prin judecată fără apel a concluzionat că acela care de ani a condiţionat, de la guvern sau opoziţie, viaţa politică italiană, a fraudat fiscul cu mai multe miloane de euro. I-a confirmat sentinţa de 4 ani de detenţiune (3 ani şterşi printr-o veche iertare) care i-au fost daţi la apel (chiar dacă condamnatul datorită vârstei înaintate nu va petrece nici măcar o zi în spatele gratiilor şi va putea alege între detenţiunea la domiciliu şi munca în folosul comunităţii) şi a invitat Curtea de Apel din Milano să recalculeze suspendarea ( de la 1 la 3 ani) a drepturilor politice. Recalcularea pe de altă parte, fără influenţă, deoarece în baza legii anticorupţie, fostul cavalier pe lângă titlu, trebuie considerat decăzut – în afara de votul contrar al aulei – şi de mandatul senatorial.

Situaţia politică a peninsulei se întoarce în haos. Sub cerul celor 2 mari partide, antagonişti dar aliaţi în guvernul Letta –Alfano dorit de Preşedinte în ciuda electoratelor acelora care se detestă nu prea cordial, confuzia este mare, dar situaţia nu este optimă şi prinşi de problemele lor interne, nu ştiu bine cum să se mişte. Să-i privim de aproape.

În centru dreapta  partidul lui Berlusconi este prada unei crize de nervi. Miniştrii săi şi parlamentarii îşi pun mandatele în mâinile patronului binefăcător şi decid să trimită reprezentanţii săi în misiune la Preşedintele Republicii cu suplica de graţiere într-o mână (păcat pentru ei că legea – după cum aminteşte staful prezidenţial- nu prevede că ar fi ei persoanele potrivite să o ceară) şi cu ameninţarea de demisii în masă în cealaltă. Primele viori ale presei de referinţă sub bagheta “Jurnalului” de familie strigă la „lovitura de stat” argumentând că nu se poate elimina prin căi judiciare Preşedintele unui partid votat de milioane de cetăţeni. Unul din cei mai mari corifei, om de obicei blând, chiar dacă cu minte puţină, ameninţă cu războiul civil dacă nu se va găsi o soluţie favorabilă, când cel direct interesat – într-un mesaj video transmis de toate televiziunile repropune discul uzat şi rupt al „complotului” a „ judecătorilor comunişti”. Poate nimeni nu l-a informat că din completul de judecată făceau parte magistraţi apropiaţi de „ Magistratura independente”, curentul cel mai conservator al magisraturii. Conservatorii da, dar din păcate pentru condamnat, înainte de toate judecătorii. Acum el cere o reformă radicală a justiţiei şi dacă nu ar obţine-o lasă să se îtrevadă posibilitatea unor alegeri anticipate cu noul partid : forţa Italia din 1994, acum cu succesiune dinastică. Se vorbeşte de fiica sa Marina.

Pentru cel mai mare partid de centru stânga condamnarea lui Berlusconi era un lucru de care în acest moment avea cel mai puţin nevoie. Baza sa, căruia nu i-a plăcut alianţa de guvernământ cu adversarul dintotdeauna, este agitată dacă nu mai este în răscoală; cacicii săi, în vederea congresului de sfârşit de an s-au angajat într-o luptă tribală şi de orgolii personale, se ceartă şi pentru o virgulă de pus pe reguli încă de scris îşi reproşează reciproc, sau de a sabota viaţa unui guvern condus de unul dintre ei, sau de a accepta în mod pasiv agenda pe care aliatul- adversar o impune guvernului. Ştie că pe lângă voturi nu poate să-şi permită să piardă şi puţinul obraz care i-a rămas. Aşa că secretarul său general anunţă la televizor că partidul va acţiona pentru definitivarea sentinţei. Tradus în cuvinte mai lesne de înţeles, poate vor vota pentru ca Berlusconi să-şi piardă mandatul senatorial. Chiar dacă aceasta cu toată probabilitatea poate însemna căderea guvernului şi va deschide orizonturile neprevăzute.

“O pisică greu de belit” pentru Preşedintele Napolitano care într-un comunicat redactat imediat după decizia Curţii de Casaţie i-a invitat pe toţi să respecte sentinţele şi să menţină calmul. Ştie că nu va putea accepta cererea de graţiere care îi va fi prezentată de Preşedinţii grupurilor parlamentare ai PDL pentru un evident viciu de formă (ştie şi că în caz că ar  acorda-o după o cerere făcută conform legii ar risca să piardă şi o bună parte a popularităţii care i-a rămas după impunerea “ guvernului opușilor”  dar aceasta este o problemă a sa personală şi ar trebui să se împace doar cu conştiinţa sa!). El știe că în afara miracolelor care apar câteodată în politică, viaţa guvernului de el dorit cu atâta insistenţă este un mare risc. Este sigur  că nu vrea dizolvarea camerelor şi să meargă la alegeri anticipate, cel puţin nu vrea să meargă cu actuala lege electorală, care cu o fracţiune de punct în plus sau în minus ar repropune aceleaşi rezultate. Ce să facă atunci: să verifice dacă în parlament există o maoritate alternativă? Aceasta numeric redusă ar putea chiar să existe: Parlamentari ai PD, ai SEL, ai Shelta civică şi Movimento 5 Stelle ar putea garanta scurta existenţă a unui “guvern de scop” pentru redactarea unei noi legi electorale şi să dirijeze administrarea curentă. Dar greu de pus împreună. Din cauza diferitelor poziţii politice şi a amintirilor încă proaspete a afronturilor trecute.

Cineva, dintre parlamentrari M5S, reclamă  de a forma ei un guvern sprijinit de PD şi de cine doreşte pentru a realiza un program de 5 puncte din care face parte şi legea electorală. Admis că deux ex machina ai mişcării acelei încurcă lume a lui Grillo, să fie de acord, ar putea PD să sprijine un asemenea guvern când cu 2-3 luni înainte , imediat după alegeri, M5S a refuzat să sprijine candidatul PD? Şi ar puea convieţui  în aceaşi majoritate SEL, (Stânga fostei coaliţii progresiste) şi ultraliberala Scelta civică a lui Monti care la sfârşitul fostei legislaturi şi-au tras reciproc înjurături şi o buză de 90?

Se spune că Providenţa nu are limite şi poate să nu aibă chiar şi “persuasiunea morală” a lui Napolitano. Dacă a reuşit să impună unui recalcitrant PD, coaliţia cu centru dreapta, ar putea reuşi să pună împreună şi această variată majoritate. Vom trăi şi vom vedea. Pentru moment ne oprim aici, convinşi ca acesta este doar primul act.