Iacob Altman

Moneda: dreptul de a cumpăra un bun vândut pe piaţa unei ţări sau o altă monedă. Ea este concomitent un mijloc de schimb, o unitate de măsura a valorilor şi când se poate să nu-l utilizezi, un instrument de rezerva şi economisire.

Banii reprezintă un instrument social, o forma particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente. Masa bănească în circulaţie condiţionează cererea globală în economie. “Semnul monetar este o creanţă transmisibilă, emisă arbitrar şi artificial, a cărei funcţie esenţială este aceea de a putea fi schimbată direct pe o anumită cantitate de bunuri şi servicii pâna în momentul când este distrusă” (J. Riboud). “Money is power” Ei “au însuşirea de a putea cumpăra orice. Universalitatea acestei însuşiri este puterea absolută a esenţei lor. Banii apar deci ca fiind atotputernici” (K. Marx). De aici fetişismul care confundă avuţia cu banii. Aceasta idee mercantilistă a lăsat urme adânci pâna azi în expresii ca: “puterea bogaţilor”, “dominaţia banilor”,“suveranitatea dolarului” etc. (S. De Brunhoff).

Dintre funcţiile atribuite monedei, cele mai importante sunt:

a)     moneda – instrument unic al tranzacţiilor (intermediar al schimburilor);

b)    moneda – etalon al valorii;

c)     moneda – rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare);

d)    moneda – unitate de cont;

e)     moneda – standard al plăţilor amânate.

Punctul la care importatorul solicită plata datoriei în aur şi nu în devize, la cursul de schimb din momentul plăţii, se numeşte punct superior al aurului sau de ieşire. Sub această denumire se înţelege, deci, cursul maxim de schimb al unei unităţi monetare străine, întrucât la un curs mai mare nu se mai găseau cumpărători, debitorul convenindu-i să cumpere aur şi să-şi plătească datoria.

Relaţia de calcul este:

Ps = Cp + Cp · p ta = Cp(1 + p ta),

în care:

Ps = punctul superior al aurului;

Cp = curs paritar (oficial)

p ta = ponderea cheltuielilor de transport, asigurare etc.

Situaţia din Elveţia anilor 2007 era următoarea: Francul elveţian, era o moneda destinată preponderent economisirii, cu un factor de fructificare[1] (plasamente imobiliare şi actiuni) garantat de 1,2% pe an si asigura o dobândă la depozit de 1,5% pe an.

Odată cu primele semne ale crizei financiare şi ale crizei economice, a apărut nevoia de “salvare” a banilor în depozite bancare în monedă stabilă în ţări cu bănci securizate. Acest fapt a avut 2 consecinţe. Prima consecinţă a fast creşterea presiunii (cererea) pe moneda elveţiană, şi a două consecinţă a fost constituirea de capitaluri mari pentru plasamentul băncilor, care s-au îndreptat spre acordarea de împrumuturi relativ ieftine. Astfel, in 2010, veniturile din urma depozitelor baneşti erau următoarele: 5,6 % factor de fructificare net şi 3,2% dobândă anuală. Acest câştig asigurat de bănci, de aproximativ 9% a dus la sporirea capitalurilor din depozitele bancare.

Un astfel de fenomen îşi sporeşte dimensiunile. Dacă diferitele bănci ale unei ţări acordă credite în continuare, după aceeaşi schemă, iar beneficiarii acestora au acelaşi comportament, rezultă, la nivelul întregului sistem bancar, o multiplicare a nivelului creditelor acordate economiei.

Pentru cuantificarea multiplicatorului, care arată până la ce nivel sporesc dimensiunile monedei scripturale, pe baza unui depozit iniţial, în literatura de specialitate se utilizează două relaţii:

franc-elevetian-cluj

în care  m = reprezintă multiplicatorul creditului;

R = reprezintă proporţia rezervei obligatorii;

Di = depozit iniţial.

Această relaţie evidenţiază faptul că dacă o bancă nu ar reţine din moneda disponibilă rezerva de lichiditate, atunci mărimea multiplicatorului ar tinde către infinit, întrucât depozitele constituite sunt acordate în totalitate sub formă de credit.

franc-elevetian-la-cluj

în care  R = proporţia rezervei obligatorii

N = proporţia plăţilor în numerar în totalul mesei monetare;

Di = depozit iniţial.

Această relaţie este mai realistă, întrucât ia în considerare şi utilizarea disponibilităţilor sub formă de numerar (N).

Pentru înţelegerea aplicabilităţii acestor formule sunt necesare următoarele precizări:

a)     pentru ca mecanismul descris să funcţioneze, trebuie admisă ipoteza conform căreia băncile al căror volum de credite se majorează, trebuie să găsească, pe piaţă, întreprinzători decişi să apeleze la împrumuturi;

b)    totodată pentru funcţionarea mecanismului, trebuie ca băncile care au posibilitatea acordării de credite, să aibă voinţa de a profita de aceste circumstanţe. Dacă băncile au o viziune pesimistă asupra situaţiei conjuncturale, acestea procedează la o evaluare a riscurilor aferente creditelor, adoptând o politică de sistare, deci, de nelansare a creditelor în circulaţie;

c)     trebuie, de asemenea, introdusă în analiză alegerea portofoliilor, atât la nivelul beneficiarilor cât şi al distribuitorilor. În aceste condiţii multiplicatorul creditului nu permite determinarea nivelului depozitelor care apar, efectiv, în economie, ci numai a nivelului maxim al acestora, la un moment dat. Dacă economia parcurge o perioadă de prosperitate, iar anticipările sunt favorabile, atât la nivelul băncii cât şi al agenţilor economici, se poate admite că volumul efectiv al depozitelor create coincide cu nivelul maxim al acestora.

În anul 2014, odată cu o economie europeană care este deja dezgheţată şi începe să crească, nu se renunţă la trendul de salvare a banilor în depozite, chiar şi numai pentru a compensa pierderile probabile din tranzacţiile economice. Aşa că presiunea pe monedă creşte şi mai mult, şi aceasta, firesc, se scumpeşte. Chiar dacă dobânzile la depozitele băneşti scad (impuse de legislaţia europeană), este tot mai profitabil să depozitezi bani în bancă decât să-i rişti în afaceri. La sfârşitul anului 2014 situaţia veniturilor pe depozitele bancare elveţiene se preconiza a fi următoarea: 5,4% factor de fructificare şi 2,2% dobânda anuală.

Ce se poate întâmpla anul acesta? Se pot acorda reeşalonări la plata creditelor achiziţionate, astfel dabânda şi factorul de fructificare vor scădea drastic. Dacă acestea vor scădea sub un anumit prag considerat minim de către depozitarii cu depozite ajunse la maturitate vor cere lichidarea depozitelor şi retragerea banilor. Pericolul pentru băncile elveţiene este să nu devină o psihoză de masă retragerea banilor depozitaţi, pentru că rămân fără acoperire în lichidităţi. Pentru infuzia de lichidităţi, statul, Banca Centrală trebuie să pornească tiparniţa, provocînd inflaţie şi scăderea cererii de monedă. Masa monetară din circulaţie nu mai poate fi susţinută de viteza de rotaţie a banilor şi spirala prăbuşirii continuă. Aşa că la sfârşitul anului 2015 putem avea la depozitele elvetiene un factor de fructificare net sub 0,5% şi o dobânda între 0,5 si 0,8% pe an. Teoria recurenţei economice ne arată că acest lucru are foarte multe şanse să se întâmple anul acesta. Problema este cum rezistăm…

Iacob Altman