Consumul este cel care asigură schimburile comerciale, reglează sau redistribuie veniturile unor categorii de populaţie, prevenirea şi combaterea dezechilibrelor economice.

Atfel putem defini consumismul  ca o părere care propune ca prin politicile şi măsurile economice ale statului să se stimuleze consumul şi să-l promoveze ca principal instrument de asigurare a unei stabilitaţi economice.

Decizia de a consuma sau nu, depinde de fiecare individ, dar are o limită minimă sub care nu se poate coborî (nevoile biologice, nevoile de confort şi civilizaţie minimă), la fel în cazul consumului (prin decizia de consum) să apară din nou o nevoie de decizie pentru a investi, sau nu.

Consider că este demodat punctul de vedere potrivit căruia economiile implică întotdeauna investiţiile, considerându-se ca fiind în opoziţie cu punctul de vedere consumist, potrivit căruia pot exista economii cu investiţii minime şi oportune sau investiţii din economii autentice. Explicaţia este simplă: un individ care face economii îşi măreşte avuţia fără ca avuţia globală să se mărească neapărat cu această valoare, decât cu condiţia (neîndeplinită de altfel până acum în tranziţia economică postdecembristă) ca veniturile să crească în aceeaşi măsură cu preţurile, altfel economiile se diminuează, iar preţurile şi veniturile se modifică până când sumele de bani pe care indivizii pot să le economisească la noul nivel al preţurilor şi al veniturilor ajunge să egaleze suma de bani creată de sistemul bancar.

Economia românească la punctul de referinţă 01.01.1990, prezenta o avuţie naţională “a tuturor” si “a nimănui”, iar indivizii ce urmau să devină investitori erau lipsiţi total de posibilităţile de investiţie datorită lipsei capitalului lichid .Pentru ca sumele de bani (infime de altfel) de care  dispunea populaţia să poată să devină capital, ar fi trebuit să aducă un venit care în timp să depăşească costul său iniţial.

O rată a dobânzii mari încetineşte procesul de transformare al banilor în investiţii şi facilitează preferinţa pentru mijloacere de economisire. Dacă rata inflaţiei este superioară ratei dobânzii încasate, economiile se depreciază încet dar sigur. Această diferenţă dintre rate ne aduce la situaţia în care, la un salariu nominal constant în timp, salariul real se depreciază galopant. Într-o situaţie de ocupare totală a forţei de muncă, aceste rate s-ar egaliza într-o primă fază, şi apoi ar scădea, rata dobânzii rămânând tot timpul mai mare. Cu cât creşte producţia, cresc eficienţele marginale ale bunurilor capitale, concomitent cu reducerea dobânzii, atunci creşte tendinţa spre investiţie.

Mecanismele complicate ale dobânzilor  şi comisioanelor bancare, au dus la angajări de credite pe baza calculelor eronate ale intreprinzătorilor în legătură cu rata eficienţei utilizării creditului respectiv. Dacă această rată era egală sau sensibil scăzută faţă de rata dobânzii, se deschidea drumul spre faliment.

Consumismul propune transformarea capitalului fix (degradabil) în capital lichid care este transferabil. Aceasta presupune vânzarea obiectivelor a căror retehnologizare pe suportul bugetului este ineficientă datorită cheltuielilor foarte mari. Părerea consumistă nu vrea ca statul să acţioneze asupra fenomenelor economice şi să dezechilibreze stabilitatea relativă şi fragilă instaurată la orice pas, ci presupune creditarea pe termen relativ scurt a “capetelor” ciclului de producţie şi realizare a mărfurilor şi serviciilor. Astfel, creditarea producţiei prin amânarea datoriilor la buget şi deblocarea financiară, concomitent cu reducerea taxelor şi impozitelor cu efect dublu au următoarele consecinţe:

  1. creşterea puterii de cumpărare şi implicit a cererii de cumpărare şi,
  2. scăderea preţului de vânzare datorită scăderii ponderii impozitelor în costuri.

Acest impuls pune economia pe un drum pe care odată pornită, toate componentelor macroeconomice se reglează automat, până la nivelele susţinute de stat. Atunci putem spune că soldul curent al fiecărui agent economic se exprimă fie prin nevoia acestuia de finanţare, fie prin capacitatea de finanţare a acestuia.

Un pachet minim de măsuri de reducere a impozitelor ar trebui să conţină cel puţin măsurile următoare :

  • Reducerea ratei de impozitare pe venitul persoanelor fizice, în scopul accelerării economiei
  • Reducerea taxelor asupra drepturilor de succesiune
  • Facilităţi fiscale pentru societăţile comerciale, în special reducerea duratei de amortizare şi o creştere a creditelor fiscale pentru investiţii

Ideea de bază constă în aceea că incitaţiile fiscale au ca efect denaturarea mecanismelor de piaţă, în timp ce ratele marginale de impozitare, ridicate, reduc incitaţiile forţei de muncă spre economisire şi investiţii şi favorizarea inclinaţiei spre evaziunea fiscală. De aceea, părerea consumistă este aceea care, prin aplicare, poate constitui un mijloc de frânare a “fugii” capitalurilor şi totodată de atragere a capitalurilor străine. Asta, în cazul în care redistribuirea veniturilor şi a bogăţiei se poate realiza oarecum semnificativ prin impozitare progresivă a veniturilor persoanelor fizice, prin impozitele funciare, prin drepturile de succesiune, prin impozitul unitar pe avere şi reducerea predominanţei impozitelor pe cheltuieli, care pot limita destul de puternic impactul redistributiv al sistemului fiscal.

Dar să încercăm să simplificăm:

Mărimea consumului pe total populaţie sau consumul mediu pe cap de locuitor ne ajută să aflăm costul vieţii. Nivelul acestuia depinde de cheltuielile aferente, efectuate într-o anumită perioadă de timp, pentru procurarea bunurilor de consum necesare, la un nivel considerat standard (gradul de satisfacere al unor nevoi). Atunci când economia este săracă şi indivizii ei sunt la limita supravieţuirii, vor consuma în principal alimente (peste 70% din venitul personal), şi acelea foarte ieftine şi în funcţie de oferta existentă (piaţa aparţine producătorilor/ofertă), în schimb dacă nivelul de trai este ridicat, procentul din venitul individual destinat alimentelor scade până la 10%, iar consumul va fi „pe alese” (piaţa aparţine consumatorilor/cerere). O creştere a consumului (motorul economiei) va impulsiona creşterea producţiei (creşterea consumului intermediar) şi a forţei de muncă (angajări) pentru a satisface cererea. Asfel se creează noi locuri de muncă, iar cei angajaţi trec de la venitul de şomer la cel de angajat (mai mare, bien sur) aliniindu-se şi ei la un consum mai mare, implicit sporind presiunea asupra producţiei. Asta deoarece consumul este singura raţiune de a produce!

Scăderea impozitelor (se încaseaza doar 30% din ele), lasă mai mulţi bani care o parte se vor economisi iar altă parte vor spori consumul. Dacă nu uităm de taxele de consumaţie: TVA şi accize, chiar dacă vor scădea în procente, datorită sporirii volumului de tranzacţii, ele vor creşte în valoarea globală. La fel pe principiul creşterii rulajului de marfă, comercianţii vor scădea preţurile, profitul lor va creşte datorită rotaţiei capitalului prin volumul mai mare de mărfuri vândute.

Adică o scădere a taxelor şi a preţurilor, duce la creşterea consumului, ceea ce duce la sporirea producţiei, care duce la creştera bunăstării, şi implicit la creşterea consumului…

E complicat!

Cel mai sintetic indicator al consumului este rata consumului:

formula1a

 

 

Unde  c – rata consumului

C – consumul

Y – veniturile

Keynes a denumit legătura dintre un anumit venit si cheltuielile efectuate pentru consum   ca înclinaţie spre consum. A definit ca raport procentual dintre consum şi venit rata consumului sau înclinaţia marginală spre consum, iar raportul dintre sporurile consumului şi ale veniturilor exprimă valoarea înclinaţiei marginale spre consum :

formula2a

 

 

 

 

 

 

Adică pe măsura creşterii veniturilor, oamenii vor fi înclinaţi să-şi mărească cheltuielile de consum, dar într-o proporţie mai mică dacât creşterea veniturilor. Înclinaţia marginală spre consum este o mărime  pozitivă şi subunitară, adică

O<cr<1

Cu toate că în fostele ţări socialiste cultura este mult mai dezvoltată şi a cuprins masele populaţiei, faţa de ţările capitaliste, nivelul de trai capitalist a impus acestora din urmă o anumită “civilizaţie” spre care tindem. Comportamentul civilizat rezultat al unui nivel de trai ridicat nu se manifestă doar pe stradă sau în relaţiile de afaceri, ci este o dominantă generală a capitalismului.

Şi de asta consider capitalismul ca “o stare “.

La nivelul fiecarui individ s-ar realiza o ecuaţie ideală de forma :

Vf – If = O

Unde : Vf-  veniturile  fiscale

If –  impozitele datorate

Daca însumăm rezultă:

formula3a

 

 

Adică între veniturile fiscale totale ce se duc la buget şi impozitele fiscale totale plătite de contribuabili ar trebui să existe un echilibru. Factorii acestei ecuaţii depind de:

a. masa impozabilă

b. aportul aparatului fiscal

c. rata de impozitare

d. civismul fiscal

e. înclinaţia spre evaziune

De aici, în mod simplu, putem trage concluzia că veniturile fiscale şi impozitele nu rezultă doar din masa impozabilă ci şi din rata de impozitare şi sunt influenţate de factori comportamentali. Astfel, înclinaţia spre evaziune este dată de raportul dintre suma totală sustrasă de la impozitare şi masa impozabilă totală, legal impozabilă. Aşa că veniturile fiscale încasate la buget depind de raportul dintre înclinaţia spre evaziune sau spre civismul fiscal. Cu cât creşte presiunea fiscală, cu atât va scădea civismul fiscal (chiar şi numai din spirit de conservare) şi creşte înclinaţia spre evaziune.

Pornind de la ecuaţia fiscalităţii vedem următorul lucru: cu cât vor spori veniturile fiscale pe calea creşterii masei impozabile şi a ratei de impozitare, cu atât vor creşte impozitele la nivel de individ, ceea ce duce la inhibarea înclinaţiei contribuabililor spre economii şi investiţii, adică la reducerea masei impozabile.

Fiecare individ căruia i se ia pe cale legală (autoritară) o parte din venitul ce îi aparţine de drept, simte aceasta ca un atentat la bunăstarea sa, la libertatea de a se bucura de roadele muncii sale. Un contribuabil nu va consimţi deliberat la impozite, iar presiunea fiscală crescândă va duce la o căutare continuă, de către acesta, de breşe în legislaţia fiscală, mai ales atunci când creşterea presiunii fiscale se suprapune cu o scădere a veniturilor sale reale.

O limită a presiunii fiscale este greu de stabilit datorită multitudinii de factori care intervin: epocă, condiţii economice, ţara în context economic internaţional, condiţii politice interne şi internaţionale etc. Părerea consumistă a autorului este că o presiune fiscală optimă se obţine în punctul în care între utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi utilitatea socială a prelevării obligatorii marginale există o relaţie de tipul:

formula4a

 

 

 

Altfel, orice creştere a membrului drept în detrimentul celui stâng, adică al presiunii fiscale şi respectiv, o scădere a utilităţii folosirii cheltuielilor publice, provoacă o scădere a volumului prelevarilor obligatorii  percepute de către autorităţile publice, deoarece se distruge baza de impozitare prin apariţia fenomenului de rezistenţă şi reducere a efortului productiv.

Dacă s-ar proceda la o reducere a impozitelor în mod gradual (metodă cu care nu suntem de acord) folosindu-se explicaţia că amputarea bruscă a impozitelor ar putea duce la un deficit bugetar catastrofal, s-ar proceda de fapt la o redistribuire a impozitelor, unele participând în procent mai ridicat la constituirea veniturilor bugetare, iar altele în procent mai mic, dar pe ansamblu, masa veniturilor bugetare ar ramâne aproximativ aceeaşi. Această măsură “intermediară”ar duce la urmatoarele probleme:

– complicarea sistemului fiscal ( şi aşa mult prea stufos)

– efectele obţinute întârzie datorită restanţelor de plată, înregistrate la bugetul de stat, până în momentul aplicării acestei măsuri

– procedura parlamentară

Dacă această etapă este eliminată şi se trece la o “consumizare” a constituirii veniturilor bugetare se câştigă “timp economic”. Trebuie ca odată şi odată guvernanţii să priceapă că pentru ţara noastră, care se află în tranziţie economică, creşterea nivelului ocupării este legat direct de competitivitatea societăţilor economice, adică de investiţiile acestora şi gradul de modernizare al lor. Părerea consumistă are ca punct central tocmai sporirea acestui efect.

Consumul trebuie să devină dogma centrală a omului modern. O dată cu dezvoltarea rapidă a tehnicii şi tehnologiei, lărgirea şi perfecţionarea comerţului şi a reclamei, va începe încet, încet formarea unei pături sociale de mijloc (cu toată opoziţia politicienilor actuali), care vor prezenta largi disponibilităţi pentru sporirea consumului de bunuri materiale şi a serviciilor. În această situaţie, de creştere generală a consumului, apare întrebarea firească :pînă unde poate să crească acest consum? Dacă ţinem cont de progresul continuu al societăţii, se vor crea în continuare noi nevoi de consum, şi se vor căuta noi posibilităţi de satisfacere a acestora. De aceea creşterea consumului este nelimitată.

Milton Friedman, laureat premiul Nobel pentru economie în anul 1976, spunea ca pentru a construi o ecomie sănătoasă ai nevoie de o brumă de cunoştinţe şi de mult bun simţ. Un bun simţ venit din credinţă.

De aceea, recomand comercianţilor să citească Biblia şi să ia aminte. Acest lucru nu-l pot recomanda guvernanţolor şi parlamentarilor, deoarece ei nu au timp sau adorm la prima pagină…dar le recomand să citească în fiecare seară cele 10 Porunci. Altfel se poate ca necredinţa să-i „înlănţuiască”.

Iacob Altman