Reflectii civice despre finantele romanesti

Încă de pe vremea mult trecută de când vizionam filme americane mi-a atras atenția un anumit tip de personaj. Personajul de care vă povestesc apărea într-o eleganță aristocratică, un costum imaculat în general, cu niște accesorii care să-i sublinieze stilul său special și nu în ultimul rând o retorică ce cuprindea celelalte replici ale interlocutorilor făcându-le  prin procedeul comparației să pară deosebit de anoste creend astfel culoarul pentru atenție absolută din partea tuturor celor din jur. Bancherul sau tipul expertului că despre el este vorba învăluia ideile palide ale celor din jur în retorica sa și oferea un ritm al vorbelor ce îi făcea pe ceilalți să îl urmeze psihotic. Corelațiile sale creeau imaginea de ansamblu ce lipsea majorității, iar senzația plăcută de a înțelege întregul care până atunci plutea disparat oferea o scânteie luminoasă, se aprindea beculețul, iar o dată cu el apărea instant tendința seducătoare de a-l urma. Bancherul deslușea o nouă lume, inaccesibilă majorității atât ca prezentă cât și ca înțelegere, o lume în care trebuie să îți sfârâie mintea, să-ți ascuți simțurile ,o lume în care fraierii fericiți participă la nesfârșit fără să se lecuiască. Lumea bancherului era alunecoasă, flexibilă, preschimbabila, cu spații largi în care să te demarci, cu fum dens prin care să te strecori și cu o vreme mereu instabilă. Ținuta s-a distinsă era scopul celor mulți, era marca ultimului status, câți nu și-ar fi trântit salopeta murdară, câți nu ar fi renunțat la luptele zilnice cu profanii pentru a savura panorama din jilțul înalt al lumii financiare. Prima condiție de a-și păstra influența era asigurată, avea parte de fascinația majorității, majoritatea dorea ceva de la el, iar el era privit ca element cheie între dorință și îndeplinire materială.     Acesta cunoștea dualitatea omului simplu de a se solidariza deopotrivă cu cei slabi și a se detașa dacă se poate alături de cei puternici. Era funcția economică a trădării ce i-a pavat mereu drumul detașării financiare departe de mase. Bancherul este mereu mai distins ca un politician, mai discret, el înțelege nuanța psihologică a economiei suficient de bine încât să nu aibă izbucniri revansarde.Orgoliul său este subordonat tactului, pregătirea sa excepțională nu îl îndeamnă să caute dueluri de revalidare. Știe că gâlceavă este trăsătura culturală a primitivilor, progresul economic și social se face numai prin armonia consensului și a diplomației. Bancherului nu îi e frică de politicieni, îi este frică în schimb de alți bancheri. Sunt singurii prin care comparația sa poate suferi. Bancherul nu este un personaj negativ, este un personaj neînțeles. Logica sa nu se derivă din popor, logica să cuprinde logica majorității prin înțelegerea ansamblului și asta îi dă un avantaj competitiv. Înțelegând termenii economici  ca inflația va știi mereu să se poziționeze încât să nu sufere o devalorizare ca cei mulți și tocmai de aceea postura să este mereu impozantă.

Am simțit mereu o chemare să înțeleg economia, o frontieră pe care trebuie neapărat să o trec, așa că am urmat și o facultate în domeniu și am început să adun nopți dedicate înțelegerii acesteia. Economia este unul dintre domeniile care alunecă, în care nu poți atinge măiestria doar cu hărnicie, până la urmă cei foarte harnici chiar îi pierd sensul pentru că își dezvoltă o mecanicitate, un automatism din stilul ultradisciplinat de a o aborda. Economia este fluidă și dinamică, măiestria ei se atinge cultivând finețea și amănuntul. În știința economiei nu se sare la treabă ci se respiră adânc, se meditează și se probează mănușile de dantelă sau de catifea.

Ceața termenilor economici care se lasă peste aleșii neamului mi-a stârnit reflecția, iar de ceva timp mi s-a distras consistent atenția de la conflictul politic și mi-am îndreptat  acuitatea  înspre arbitrajul economiei. Poziția independență a Băncii Naționale mijlocește un soi de arbitraj prin intervențiile sale și mi-am propus să reconstituiesc implicarea sau neimplicarea Băncii Naționale în evoluția nefericită a economiei românești de după revoluție.

Începutul tranziției anii 1990-1994

Trecerea de la economia centralizată comunistă la economia liberă de piață a fost un procedeu complex ce a fost încercat de multe țări din regiune. Așa numită tranziție solicita de la conducătorii statului o strategie abilă pentru a asigura o eficientă trecere la un nou sistem economic. Se impuneau evident anumite măsuri fiscale și niște planuri abile pe termen scurt, mediu și lung ce să ușureze transformarea economiei centralizate în economie de piață liberă. Voi folosi tehnica analizei comparative pentru a observă mai clar unde ne-am situat în grupul țărilor nevoite să ia măsuri fiscale de tranziție, grupul țărilor foste comuniste. Politica economică a reformelor fiscale în Europa Centrală și de Est a economistului Frank Boenker poate fii o lectură interesantă pentru a înțelege ansamblul de măsuri fiscale ce se impuneau trecerii la economia de piață. Din păcate România nu apare în analiză, însă se tratează pe larg țări ca Polonia, Ungaria, Cehia, țări cu care ar fi trebuit să avem multe trăsături economice comune. Am ales să analizez comparativ primii 5 ani de după revoluție și ca aluzie la planurile cincinale tipice economiilor comuniste.

 

INFLATIA                                                               PIB

1990 1991 1992 1993 1994 1990 1991 1992 1993 1994
Romania 5.1 230.6 211.2 255.2 136.8 -5.6 -12.9 -8.8 1.5 4.0
Polonia 555.4 76.4 45.3 36.9 33.3 -7.0 2.5 3.7 5.3
Ungaria 29 34.2 22.9 22.5 18.9 -3.5 -11.9 -3.1 -0.6 2.9
Bulgaria 23.8 338.4 91.3 72.9 96.1 -9.1 -8.4 -7.3 -1.5 1.8
Cehia 11.1 57.8 19.9 23 10 -0.67 -11.6 -1.9 1.3 2.9
Slovacia 13.4 6.2

 

http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.KD.ZG/countries?page=3

http://data.worldbank.org/indicator/FP.CPI.TOTL.ZG?page=4

Reflecții civice despre finanțele românești
civice

Economia liberă de piață presupunea o liberalizare cum se poate înțelege și din denumirea termenului. Regulile au început să se relaxeze, iar astfel economia intră într-o nouă fază experimentală. Avutul obștesc comunist își caută astfel noi administratori, de la care se spera o mai bună gestionare și astfel un câștig mai mare pentru toată societatea. Datele economice arată că trecerea la economia de piață s-a făcut suficient de haotic încât în primii 3 ani de după revoluție economia românească v-a intra într-o cădere liberă.Aproximativ 25% din produsul intern brut românesc a dispărut în primii 3 ani de după revoluție. Entuziasmul românesc ce întâmpina așteptata prosperitate capitalistă nu și-a găsit fundamentul, iar dezamăgirea părea a fi cruntă, în numai 3 ani țara își pierdea un sfert din prosperitate. Dintre țările ce apar în tabel România va avea cea mai serioasă cădere, deși pe intervalul de 5 ani Bulgaria o va depăși procentual, anul 1994 fiind pentru România un an de creștere surprinzătoare de 4.0%. Piața liberă își va face introducerea în peisajul românesc printr-o cădere liberă a economiei.

Un alt indice economic esențial este inflația. Inflația afectează mai direct omul obișnuit pentru că prin creșterea prețurilor îi va influența decisiv consumul. PIB-ul pe de altă parte atât creșterea sa sau scăderea sa nu înseamnă neapărat o creștere reală a veniturilor oamenilor simpli. Germania de pildă nu operează creșteri salariale prea des proporționale cu creșterea produsului intern brut, această tehnică fiindu-i destul de utilă în creșterea competitivității în ultimii ani. Inflația lovește cel mai crunt în omul simplu, care nu mai poate miza pe economii în moneda națională și este stimulat să cheltuie rapid. Românii de altfel vor fii deprinși cu traiul de pe o lună pe alta fiind și azi o națiune în care cetățenii au una dintre ratele cele mai mici de economisire. Probabil ne mai amintim de unele reportaje media în care erau prezentați pensionari care și-au ținut agoniselile sub saltea și au aflat după 15 ani că banii nu mai au aproape nici o valoare. Inflația a fost o provocare foarte grea pentru statul român postcomunist care va fii temeprata cel mai greu dintre toate țările notate în tabel. Inflația din primii 8 ani de după revoluție ne-a situat în lumea țărilor africane sau sud-americane, cu o uimitor de proastă reacție în fața ei. În perioada de care vă vorbesc ne aflam între primele 10 țări din lume ca și aploare a inflației.

În 1990 inflația era suficient de stabilă însă deja din 1991 atinge cote alarmante. Mă miră totuși că nu se găsește setul de măsuri pentru a fii temperată în condițiile în care celelalte țări comuniste cu excepția Bulgariei(o perforamanta totuși mai bună) se descurcă destul de bine. Faptul că nu se ține sub control mi se pare un eșec fiscal deosebit și o mostră de incompetentă ce a pus în mare pericol veniturile subzistentiale ale românilor. Din punct de vedere al inflației scăzute Cehia ne arată că aceasta poate fii controlată foarte bine și nu este o boală de regenerare economică din comunism spre capitalism cum ar putea crede unii. Cehia și Slovacia au valori comune până în anul 1993 pentru că  formau aceași țara anume Cehoslovacia. O inflație de 100% înseamnă că prețurile se dublează. Consecința dublării prețurilor va determina puterea de cumpărare a salariului  să se înjumătățească. Plasele de la piață vor avea probabil brusc o greutate de două ori mai mică ca înainte. Inflația lovește cel mai puternic în general în persoanele cu venituri fixe salariați și pensionari. Mă gândesc că în perioada marii inflații au existat măriri salariale dar mă îndoiesc că au putut dublă salariile într-o jumătate de an pentru a face față unui ritm al inflației mediu de 200% pe an. În general măririle de salariu sunt mai degrabă niște artificii de acoperire a efectului inflaționist, însă omul obișnuit percepe fericit că fiind o răsplată pentru munca sa loială. Comparațiile din tabel arată clar că se putea interveni mai chibzuit pentru a reduce inflația, se poate vedea în cazul Poloniei care își temperează o inflație de 555.4% practic o explozie a prețurilor. Tabelul de mai jos arată că este greșit să acuzăm regimul comunist pentru inflația din noul sistem.

Majoritatea țărilor foste comuniste reușesc să își calmeze inflația în primii doi ani de după revoluție, însă coșmarul inflaționist românesc va dura cel puțin 8 ani. Experții noștrii bancari făceau cunoștință cu practica inflaționistă, probabil cea pe care au cunsocut-o doar în cărți. Începea moda în care responsabilii reușeau să distragă atenția de la ei și să paseze vina ca și în jocul cu cartoful fierbinte. A fost un joc care a funcționat ani foarte mulți și a fost în general profitabil pentru ei, care și-au putut face rotirea ridicând de fiecare data speranțele electoratului și acuzând tabără adversă. Unii s-au ascuns după perdeaua retorică și prin artificiile oratorice au preschimbat apa în vin, albul în negru și așa mai departe ca și tipul acesta, Alan Greenspan.    http://www.youtube.com/watch?v=9JHctWztRww

Începea să se contureze imaginea că România ar avea neputințe cronice, în ciuda faptului că la Olimpiadele de științe exacte rezultatele românești erau absolut spectaculoase pentru o țara cu asemenea probleme. Era doar unul dintre paradoxurile românești, tranziția va mai oferi suficiente. Unul dintre ele va fii oferit de sistemul de învățământ mai precis unde am sesizat de asemenea o inflație galopantă în ceea ce privește diplomele. Inflația este strâns legată de speculație, iar economia românească și-a arătat calitățile de speculare prin diverse moduri. Compania de rating Standard and Poora€™s ne oferă un rating de BB care este unul dintre rating-urile de economie speculativă. Mă fascinează paradoxurile educației de masă. Un stat care produce uluitor de mulți avocați și economiști nu reușește să își internalzeze o moralitate și nu găsește soluții clare de ieșire din neputința economică, doar eventual prin acumulare durabilă de datorii. Un alt paradox interesant este umatorul: cu toate că numărul absolvenților crește exponențial (de 57 ori față de nivelul anului 1990 în cazul juriștilor și 32 de ori în cazul economiștilor) universitățile au un staff ce arată mai mult a încrengătură familială. http://nepotism.byethost7.com/index.php . România din păcate are o cultură profund  feudală, iar una dintre caracteristicele economiilor feudale este că funcțiile fie ele publice, se transmit pe linie ereditară cu niște evaluări ale odraslelor de tip’praf în ochi’.€

Caritas, FNI, SAFI și multă inflație 1991-2001

Un alt capitol demn de evaluat al istoriei economice de după revoluție este apariția schemelor Ponzi. Prima dintre ele a fost Caritas, care a apărut întâi la Brașov ca după aceea să se mute foarte rapid în Cluj unde va primi încrederea primarului de atunci Ghoerghe Funar. Capitalul subscris la înființarea Caritas a fost 500$ însă o sumă ce își va arăta potența de a atrage miliarde. Caritas promitea o returnare a sumei de 8 ori mai mare decât suma depusă pe  o perioadă de 6 luni. Se estimează că între 35% și 50% dintre gospodăriile românești au avut cel puțin un membru care și-a investit banii la Caritas. Mugur Isărescu a estimat că o treime dintre bancnotele în circulație erau intrate în acest joc piramidal. Acest sistem ar fii putut lejer funcționa și cu o dublare a banilor la 6 luni, însă probabil arhitecții Caritas au dorit să atragă foarte rapid masa monetară românească.

La vremea respectivă nu exista o cultură finaciara, iar  oamenii de rând nu puteau înțelege funcționarea unui asemenea sistem tocmai de aceea era obligatorie intervenția statului și decredibilizarea unei tzepe care sfida realitatea. Ulterior acesta schemă care a cuprins incredibil de mulți oameni a antrenat niște efecte inflaționiste pe care le-ați putut citi în tabelul de mai sus. Haosul inflației va dura oricum în economia românească foarte mulți ani, lovind în cele mai vulnerabile pături sociale, cele care erau dependente de un venit fix: muncitorii și pensionarii. Sistemul Caritas a fost profund injust pentru că oamenii raționali care realizau câștigul ilogic de 8 ori în 6 luni și nu participau vor suferii enorm din cauza inflației declanșate de cei care participau în sistem. Participanții la sistemul Caritas vor fii complici ai inflației ce s-a instalat în România pe mulți ani. Cei care nu au investit la Caritas vor înfrunta inflația de zi cu zi cu salariile ce în puțin timp vor deveni mizerabile prin efectul inflaționist. Cei care au încasat de câteva ori sumele de 8 ori mai și au avut inspirația să îi cheltuie rapid pe imobile sau mașini au fost cei mai câștigați. Cei care au ales să îi depună mai departe în joc sau să îi țină la saltea au ajuns și ei victime a unui sistem absurd de făcut bani. Natura umană cu a ei trăsătură principală numită lăcomie a foacut ca marea majoritate să își reinvesteasca banii la Caritas și să îi piardă, iar câstigatorii se vor afla doar în tabără unor apropiați ai lui Stoica care au profitat de așa-numită informație asimetrica(termen economic). Câțiva iluștrii participanți la jocul piramidal vor primii informația că jocul piramidal urmează să se prăbușească așa că aceștia își vor retrage banii în timp util și vor oferi ulterior diferite feluri de suport domnului Stoica. Stoica va fii condamnat la 7ani pedeapsă ce va fii redusă la 2 ani din care va efectua 1 an jumate. Prin comparație Bernard Madoff un alt artizan al schemelor Ponzi va primi pedeapsa cu închisoare pe viață în Statele Unite. Bernard Madoff a fost puțin mai imparțial decât Stoica , el nu a salvat de la păgubirea sistemului său nici actori, nici avocați, nici politicieni. El i-a păgubit pe toți nediscriminatoriu pe când Stoica prin a să informație asimetrică evident că a favorizat niște indivizi, informandu-i de prăbușirea sistemului.

În anul 1995 apare un nou sistem ce oferea o dobândă de aprox 3 ori mai mare decât media dobânzilor pe care le ofereau băncile. Această entitate financiară se numea FNI(Fondul Național de Investiții) și va funcționa până în anul 2000. Un aspect foarte interesant al afacerii FNI este că va fi garantată de către CEC, o bancă de stat. Această garantare i-a oferit o credibilizare excepțională de pe urmă căreia Sorin Ovidiu Vântu a putut profita enorm. Despăgubirea marilor perdanți ai afacerii FNI va intra în grija statului român dintr-o deja veche modă instaurată de a acoperi pierderi din banii contribuabililor. FNI a avut aprox 318000 de investitori ce este un număr foarte mare ținând cont că se obișnuia ca un membru al familiei să plaseze banii întregii familii.

Scandalul FNI arată prin comparație cât de absurd economic a fost jocul Caritas.

Disputele de despăgubire au rămas și azi pe rol. SAFI Invest a fost o nouă încercare de a atrage economiile populației de către Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri(FMOA) de această dată. SAFI promitea în 1993 o creștere de 40% din bani pe luna a sumei investite în timp ce băncile ofereau o dobândă între 5% și 7%. În 1993 deja inflația era galopantă și atingea cota de 255%.Profitul părea mare însă efectul inflației reducea foarte mult valoarea sa reală de care oamenii obișnuiți nu erau conștienți. De fapt în general oamenii obsinuiti nu sunt conștienți de efectul inflației. La vremea respectivă băncile câștigau doar din jocul inflației, ofereau dobânzi mari însă sub nivelul inflației, iar banii îi investeau în ținte mai rentabile de pe piețele internaționale. Ar fii interesant să fac o statistică cu anii în care băncile au oferit populației efectiv o dobândă mai mare decât nivelul inflației

INFLATIA

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Romania 230 211 255 136 32.2 38.8 154 59.1 45.8 45.7 34.5
Ungaria 34.2 22.9 22.5 18.9 28.3 23.4 18.3 14.2 10 9.8 9.2
Moldova 29.8 23.5 11.9 7.8 39.2 31.1 9.6
Zimbabue 23.3 42.1 27.6 22.3 22.6 21.4 18.7 31.8 58.5 55.9 76.7
Italia 6.3 5.1 4.5 4.0 5.2 4.0 2.0 2.0 1.7 2.5 2.8
Olanda 3.1 3.2 2.6 2.8 1.9 2.0 2.2 2.0 2.2 2.3 4.2

În tabelul de mai sus aveți indicele inflaționist pe o perioadă de 11 ani. Am ales Ungaria și Moldova pentru că se află în vecinătatea noastră. Am ales un stat din Africa, adică Zimbabue care în anii 2000 va atrage atenția mondială cu explozia sa inflaționistă. În final am mai ales două state normale, unul pentru că este o destinație favorită a românilor, iar celălalt pentru că este un exemplu de disciplină fiscală. Zimbabue își controlează mai bine inflația în condițiile în care este zguduită de revolte sociale. Ne amintim unii de Doctor Alban cu un hit al sau în care se fredonă Fire în Somalia, killing all my people. A rebel în Zimbabue, victimizing all my people. Zimbabue în anii aleși din tabel se comportă mai bine inflaționist decât România în 8, iar în 3 dintre aceștia înregistrează o inflație superioară. Republică Moldova și Ungaria au o inflație mai mică decât România pe toată această perioadă de 11 ani. Olanda ne arată că inflația poate fii ținută sub un control ideal dacă urmărim datele din tabel. Acest tabel comparativ arată clar că lucrurile puteau să aibă o direcție mai bună din punct de vedere inflationist. Bancă Națională este și ea o feudă al sistemului feudal românesc care nu își schimbă conducerea indiferent de condițiile economice precare la care contribuie prin politicile sale. Am urmărit o emisiune la care era invitat pe de-o parte Radu Golban economist școlit în Elveția și pe de altă parte un consilier al Băncii Naționale și am înțeles perfect că noi nu ne aflăm doar într-o periferie economică ci și o periferie a cunoașterii. Am temerea clară că experții pe care îi fandosim la televizor nu sunt altceva decât exponenții funcțiilor date pe camaraderie și interes, iar datele economiei românești îmi confirmă această temere.  Scandalul de la Autoritatea de Supraveghere Financiară o altă instituție de o importanță critică a dat publicității legăturile familiale suspecte ale diferiților membrii și mă îndoiesc să fie un exemplu izolat.

Inflația a trecut între timp, însă a contribuit la stagnarea economică și a unui amar gust al startului ratat în economia de piață. Economia de piață prin competiția ei dură amendează orice pierdere de ritm, iar economiile care nu își păstrează viteza în piața liberă din păcate vor acumula deficite, asemeni țării noastre.

Cosmin Sabo

cosmin sabo