În şcoala de pe strada Dorobanţi destinată deficienţilor de văz, unde lumea nu are culori pentru cei mai mulţi, predomină roşul. Coridoarele au covoraşe cu semisfere înaintea uşilor şi stinghii de lemn pe pereţi, în dreptul braţelor. Dacă nu ar fi gratiile ferestrelor de la etaj, nimic nu te-ar face să bănuieşti că îndărătul acelor ziduri e o lume în care imaginea nu există, sau există într-o foarte mică măsură. Aici învaţă şi se pregătesc pentru contactul cu realitatea socială deficienţii de văz.

Nu sunt la prima experienţă legată de persoanele din această comunitate, dar de fiecare dată îmi amintesc cât sunt de norocoasă că ştiu cum arată culorile, că-mi văd fiica şi că lumina e prezentă în viaţa mea.

La mâna evaluărilor sociale

Sâmbătă, 11 februarie o parte din comunitatea nevăzătoarelor din Cluj-Napoca s-a întâlnit cu Diana Găucă, psiholog la liceul gazdă şi iniţiatorul evenimentului şi Delia Louber, de la Daleea Fashion House, care le-a ghidat, vorbind despre culori la îmbrăcăminte şi le-a dat sfaturi legate de ţinute. Câteva piese vestimentare au fost examinate cu mare atenţie. Celor complet lipsite de vedere li s-au oferit descrieri, iar textura a fost reperul care le-a ajutat să-şi facă o părere personală. Argumentul forte era oferit cu generozitate: „Ţi-ar sta foarte bine aşa”. Pentru că mai mult decât alte categorii, nevăzătorii sunt la mâna evaluărilor sociale ale celor din jur.  Dar nu suntem cu toţii? E de ajuns un cuvânt, o strâmbare de nas şi ni se duce tot Zen-ul.

Oana Pintea este psiholog, iar în cadrul Liceului pentru deficienţii de văz este profesor preparator şi lucrează cu copiii cu deficinţe multiple. Îi ajută să facă faţă programei. Şi-a pierdut vederea la doi ani, aşadar nu îşi aminteşte nimic despre culori. Mărturiseşte că nu are o memorie atât de bună, încât să ţină minte combinaţiile de texturi şi culori ale hainelor sale ca să le poată combina plăcut. Tehnica o ajută. Există detectoare, aplicaţii pe telefon care citesc culorile. Şi le foloseşte.

Dacă nu i-aş fi zărit bastonul alb pliat şi pleoapele minuscule, închise îndărătul ochelarilor negri, nimic nu mi-ar fi dat de bănuit că e nevăzătoare. După ce am descris unei alte nevăzătoare broderia de pe o haină convertită în sistem de închidere cu valenţe estetice, am încercat să intru pe teritoriul neculorilor, ca să mă exprim după modelul poetic Nichita Stănescu.

Rep.: Cât e de important să ştii cum eşti îmbrăcat?

Oana Pintea: În funcţie de cum eşti îmbrăcat, primeşti feed-back-ul de la ceilalţi. Dacă nu vezi chiar deloc, şanse să te apreciezi pe tine, să-ţi formezi o părere despre imaginea ta, nu ai, pentru că nu ai acces la oglindă. Întreaga imagine se formează pe baza a ceea ce îţi spun ceilalţi şi psihiologic, nu e tocmai comod. Ne determină să fim la mâna evaluărilor sociale, a judecăţii sociale şi pentru stima noastră de sine nu e prea bine. Unii spun într-un fel, alţii într-un mod diferit. Contează să poţi avea o părere, dar dacă nu ai cum altfel, nu te ajută simţurile, trebuie să ţi-o construieşti.

Felul în care te îmbraci, felul în care arăţi, felul în care te porţi, felul în care vorbeşti creează un feed-back şi pe baza lui îţi construieşti, practic, imaginea despre propria ta persoană. Lumea nu-ţi prea spune că eşti urât, dar nici nu te laudă şi atunci ştii că ceva ar trebui schimbat. Veţi spune că nevăzătorii aşteaptă să fie lăudaţi. Nu, aiurea! Nu aşa se pune problema, dar din aprecierile celorlalţi tu îţi creezi imaginea.

„Nevăzătorii nu sunt sfinţi”

Rep.: Cei mai mulţi văzători accentuează aspectul exterior. Tendinţa e să-i punem în categoria superficialilor. Cum e în lumea deficienţilor de văz? Se pune mai mult accent pe ceea ce are de oferit o persoană prin ea însăşi şi mai puţin pe cale vizuală?

Oana Pintea: Am observat că societatea are tendinţa de a crede că nevăzătorii evaluează strict numai pe criterii sufleteşti.

Rep.: Dărâmăm un mit?

Oana Pintea: Din punctul meu de vedere, cam da. Nici eu nu apreciez o persoană din apropierea mea pe care o simt că nu e tocmai spălată. Mă gândesc şi eu că ar putea să schimbe ceva în atitudine. Nu sunt de principiul că „îmi place cum vorbeşti şi gata”. Credeţi că dacă un om nu vede, e imediat un om bun? Nevăzătorii nu sunt sfinţi. Asta trebuie să ne iasă din cap. Nici eu nu sunt în categoria lor. Mă orientez şi la aspectul fizic.

Când ai un prieten, pe  cale  tactilă, e adevărat, dar tot îţi place să ştii cum are părul, faţa… Nu le ştii din prima, că e jenenant să-l explorezi pe bancă în parc, dar tot ajungi să afli şi nu eşti indiferent.

Rep.: Cum alegi hainele cu  care te îmbraci?

Oana Pintea: Contează mult ce îmi spun ceilalţi, dar în primul rând textura. Trebuie să-mi placă materialul din care e făcută acea piesă de îmbrăcăminte, cum se simte. La magazin pipăi  mai întâi hainele. Dacă îmi place textura şi mă opresc asupra uneia, întreb ce culoare are. Apoi probez. Acolo mă bazez strict pe mine. Îmi place să simt cum îmi vine. Verific la talie şi la lungime, dacă e vorba de pantaloni şi aşa mai departe. Apoi întreb cum îmi stă. Doar dacă ceva îmi place foarte mult, cumpăr fără să mai cer părerea altora.

Rep.: Ce înseamnă să-ţi placă foarte mult o haină?

Oana Pintea: Să-mi placă materialul, să o simt comodă, să mă lase să mă mişc. Să nu mă strângă de nicio culoare, de niciun fel.

Rep.: E ciudat şi ironic să spui „de nicio culoare”. Expresia asta  nu pare să aibe sens în lumea nevăzătorilor. Şi totuşi…

Oana Pintea: Daaa. Dar îmi place. Mama renunţă la unele haine, pentru că după ce s-a obişnuit cu culoarea îşi dă seama că, de fapt, nu e comodă şi interesul ei era strict cromatic. Eu port hainele pe care mi le cumpăr. În cazul hainelor pe care le primesc de la rude, se întâmplă să nu le îmbrac, chiar dacă au culori care despre  care se spune că îmi stau foarte bine.

Rep.: Aţi făcut dintr-o deficienţă o calitate, aţi convertit-o.

Oana Pintea: Hahaha, poate fac doar economie!

Rep.: Cred că aţi învăţat să vă preţuiţi mai mult decât o facem foarte mulţi dintre noi.

Oana Pintea: Ei, încet-încet eşti obligat să fii realist. Să-ţi formezi o imagine despre tine, să afli ce vrei, ce-ţi place, altfel e greu să te descurci. La serviciu eşti nevoit să vii. Dacă îţi pui foarte mari probleme, ajungi să nu  mai ieşi din casă.

Rep.: Izolarea, însă, nu e o soluţie. Pentru nimeni.

Oana Pintea: Unii sunt mai abili, alţii mai puţin. Înveţi să construieşti. Nu pe toţi nevăzătorii îi interesează în aceeaşi măsură cum arată, chiar dacă văd câteva culori.

Rep.: Cât de mult ar trebui să-i intereseze? Şi o întreb acum mai degrabă pe psihologul Oana Pintea şi mai puţin pe nevăzătorul Oana Pintea.

Oana Pintea: Pe fete, mai ales le-ar ajuta un pic. Şi aşa, relaţiile noastre cu angajatorii sunt mai dificile, mai ales în perioada de început a muncii. Ne integrăm mai dificil job, dar apoi e în regulă. Dar văzătorii pun accent pe prima impresie. Ambalajul contează şi cred că ne-ar avantaja să avem mai multă grijă la felul în care ne îmbrăcăm. Poate că dacă dovedim interes pentru aspectul exterior ne alocă mai mult de două minute la interviu. Altfel, concluzia e clară: „E oarbă, săraca. A venit şi însoţită, se împiedică altfel! Cum se va descurca?”

Rep.: Trebuie să demonstrezi, mai mult decât alţii că eşti relativ independentă, că eşti o femeie puternică şi te descurci.

Oana Pintea: Că ştii ce vrei. Că nu eşti un asistat în totalitate. Ca angajat ai de făcut nişte lucruri, de atins nişte obiective. Dacă eşti asistat e mai complicat. Să fim serioşi, e clar că trebuie să ai grijă cum te îmbraci. Chiar şi atunci când vrei să cumperi un pachet de biscuiţi, te uiţi la culori, ambalajul contează. E important ca lucrurile să arate într-un anumit fel, ca să te atragă. Iar ele trebuie să fie atractive pe raft, chiar dacă, după ce le gustăm, nu ne mai plac. Aşa e şi la oameni.

Rep.: E, de fapt, un semn de tărie?

Oana Pintea: Dacă aşa merge societatea, e aiurea să mă pun eu de-a curmezişul. Ce rezolv dacă spun că eu oricum nu văd şi nu mă văd? Mă văd alţii şi de ei sunt dependent. Dacă aş fi un guru care învârte lumea, aş spune că nu mai contează cum arăţi. Dar nu sunt. Sunt un om care are un job, la fel ca toţi oamenii, care ar vrea o familie, la fel ca toţi oamenii. Ar vrea să cumpere la fel ca toţi oamenii, ar vrea să stea în parc pe bancă, la fel ca toţi oamenii şi atunci trebuie să mă adaptez tendinţelor.

Pe măsură ce începi să ai responsabilităţi şi viaţa ta are o miză, contează cum te preziţi în faţa celorlalţi. Mai ales atâta timp cât ai pretenţia de a fi aproape de ceilalţi. Lumea nevăzătorilor, chiar dacă e una cu mai puţine culori, nu poate exista fără exterior, fără societatea din care faci parte.