Întâlnirile literare de la Cluj îţi aduc în cale oameni şi cărţi, cu poveştile lor, dar atunci când aceste întâlniri se transformă în prietenii, cel mai adesea ţin o viaţă. În hăţişul literaturii pe viu am cunoscut-o pe traducătoarea şi profesoara Gabriela Lungu, cea care de mai bine de 30 de ani ne deschide poarta, alături de alţi traducători, spre fermecătoarea literatură italiană.Astăzi, de ziua ei de naştere vă invit să parcurgem alături de traducătoarea care a locuit cea mai mare parte a vieţii la Cluj, câteva din avatarurile muncii de traducător.

Ce mai faci, Gabriela Lungu, pe  care meridian al literaturii italiene navighezi în ultima vreme?

Lucrez cu mare greutate la traducerea unui roman de Pier Polo Pasolini, un roman care se numeşte „Raggazi di vita” ale cărui dificultăţi încep deja de la titlu, pentru că raggazi di vita este o sintagmă inventată de Pasolini, pornind de la expresia verbală farre la vita, care în italiană înseamnă „a se prostitua”. Expresia din titlu nu are traducere în limba română, mă străduiesc, mă chinuiesc să găsesc un corespondent, pentru că raggazi din vita sunt băieţii, adolescenţii care în perioada de sfârşit de război şi imediat după război, în Roma, cu enorm de multe probleme, se prostituau, printre alte lucruri.

E un roman dificil în primul rând pentru că protagoniştii vorbesc  în dialectul romanesc, dialectul din Roma, dar şi în argoul mahalaleleor romane, ale borgatelor, cunoscuta borgata romană, dar mai e dificil pentru mine, pentru că e un  roman plin de trivialităţi, iar trivialitatea nu face parte din lumea mea. Îmi este, aşadar, extrem de greu să traduc. Mi-am luat-o ca idol pe Antoaneta Ralian şi traducerile pe care le-a făcut ea, dar nu mă simt foarte confortabil. E o traducere care mi-a fost cerută cu insistenţă de editura Litera din Bucureşti, iar eu am acceptat pentru că admir această editură şi mă interesa o colaborare cu ei. Sper să nu dau greş.

E o provocare?

Extrem de mare provocare, în primul rând din cauza limbajului şi în al doilea rând, nu e o carte pe care o iubesc foarte mult şi atunci e o luptă a mea cu ea, care pe care. Sper să înving eu.

Se pare că şi cel mai proaspăt roman tradus de tine, „Mireasa tânără” a lui Alessandro Baricco a stârnit oarece controverse. Cu ce te mai confrunţi în viaţa de traducător?

Cu foarte multe lucruri. O să-ţi povestesccea mai proaspătă, de acum câteva zile, care e şi simpatică, în fond. Există o prietenă care întotdeauna când citeşte o carte tradusă de mine, o face cu creionul în mână şi subliniază greşelile. Nota bene: nu există, şi asta o ştiu de la unul din cei mai buni redactori cu care am lucrat, de la editura Humanitas, nu există carte în care să nu se strecoare nişte greşeli, fie ele de tipar, fie ele de limbă, iar italiana este o limbă care te fură. Existând atât de multe asemănări cu limba română, uneori cazi în capcanele acestor asemănări şi foloseşti cuvinte care ţi se pare ţie că ar exista şi în limba română, dar care, în realitate, nu există.

Ei bine, acum câteva zile, prietena cu creionul îmi spune „La ultima ta carte tradusă, ai folosit două cuvinte care nu există în limba română”. Atunci când cineva mă atacă aşa direct încremenesc şi îmi spun că poate are dreptate. Cuvintele incriminate erau venatură şi aoriste. Şi am verificat. Nu cunosc toate cuvintele pe  care le utilizez într-o traducere, nu ştiu dacă e bine să spun asta, dar nu există  carte în care să fi pus un cuvânt şi să nu-l fi controlat. Nu există. Verific cuvintele, evident erau în DEX.

Dar acest roman mai avea o expresie care ţi s-a reproşat. Despre ce este vorba?

La un moment dat s-a iscat o adevărată polemică pe Facebook când un cititor al „Miresei tinere” a citat un fragment din roman în care exista sintagma cavitatea vieţii. Au început comentarii la adresa acestui fragment şi mai ales a expresiei, care pro, care contra. Eu, în general, nu intervin în aceste polemici. Ştii, viaţa unui traducător este destul de grea şi din acest punct de vedere, pentru că oricât de zurliu în expresii ar fi autorul, cel care este „vinovat” este traducătorul şi traducătorul este acuzat că a tradus prost, că n-a ştiut cuvintele… Ei bine, de data aceasta am intervenit printr-un comentariu foarte simplu: Alessandro Baricco a folosit în textul lui il cavo della vita. Dacă voia să spună golul vieţii, cum mi-a fost sugerat de unul din comentatori, ar fi scris il vuoto della vita, pentru că există şi în italiană expresia vita vuoata, viaţă goală, dar dacă el, care este un extraordinar de mare căutător de cuvinte a folosit  cavitatea vieţii, eu ca traducător ce trebuie să fac? Să-l trădez pe el, folosind golul vieţii de dragul cititorului sau pe mine, transpunând cât mai aproape de spiritul expresiei originale şi pe cititor, de asemenea, care poate să fie şocat de această expresie, cum poate să fie şocat de o grămadă de alte expresii pe care le foloseşte? Pentru că-ţi repet, el asta face, el deseori şochează prin sintagme, şochează prin cuvinte, iar cartea a fost apreciată tocmai pentru stilul extraordinar de special pe care-l foloseşte. Un mare maestru de stil care deseori se joacă, folosind cuvinte năstruşnice, cuvinte inuzuale, cuvinte stranii în diferitele lor combinaţii.

Se spune despre traducător că ştie mai multe despre un autor decât el însuşi, decât cei mai apropiaţi ai lui. Pe de altă parte este considerat un trădător, pentru că încearcă să adapteze textul la specificul limbii în care traduce. Între aceste două ipostaze unde te sinţi mai apropiată?

Am pomenit-o adineaori pe Antoaneta Ralian, care spunea că întotdeauna se pliază pe specificitatea limbii române. Eu încerc să stau mai aproape de autor, pentru că am descoperit în cei aproape 30 de ani de când traduc că fiecare autor, spun, evident o banalitate, are stilul lui şi trebuie să stai lângă el şi cu el. Nu trebuie să-i apropii pe toţi de limba română, ci trebuie să-i redai în română specificitatea, stilul. Baricco este foarte diferit de Lampedusa, evident, deci eu trebuie să-i respect lui Baricco, din  care am tradus trei cărţi, această unicitate a stilului şi a limbajului.

Eu mă situez întotdeauna, sigur, netrădând limba română, dar încerc să stau mai mult de partea autorului, pe care îl transpun în limba română, pentru că el este unic în limba lui şi atunci trebuie să fie unic şi în limba mea.

Consideri atunci că e necesar să citeşti foarte mult din acel autor până să traduci o carte?

În general citesc mai mult din acel autor. Evident, citesc cartea înainte de a o accepta şi după aceea citesc alte cărţi ale autorului. Din Baricco cred că am citit tot ce a publicat. Nu tot ce a apărut în româneşte am tradus eu, Baricco a fost tradus de multă lume. Există în România această manieră ca un autor să nu fie tradus de un singur traducător. Nu vreau să spun că eu aş fi cea mai bună traducătoare a lui Baricco, Doamne fereşte, dar cred că ar fi mai bine ca un autor să fie tradus de un singur traducător care, la un moment dat, după ce a tradus o carte sau două cărţi, ajunge să-l cunoască foarte bine. E drept şi că în cele trei cărţi pe care le-am tradus, Baricco este de fiecare dată diferit. Baricco se reinventează tot timpul şi poate în cazul lui e bine că are mai mulţi traducători, dar sunt alţi scriitori care spun într-un fel, mereu, aceeaşi poveste şi poate ar fi mai bine să fie traduşi de un singur traducător.

Cu mine s-a întâmplat asta cu Margaret Mazzantini, din care am tradus până acum cinci cărţi şi pentru care, deocamdată, sunt singura traducătoare pentru România.

Există mari trădări ale autorilor mai ales în cazul unei limbi cum e italiana, una cu multe capcane, una impregnată de masiva folosire a dialectelor, care îşi pun amprenta şi pe limba literară, pe limba cultă şi de care autorii nu se feresc întotdeauna. Deci un traducător trebuie să fie extrem de atent când limba autorului din care traduce este o limbă specială.

Am să-ţi dau şi ţie un exemplu pe care l-am dat de câteva ori şi care este absolut fulminant: Citesc într-o carte, cu mulţi ani în urmă, o carte care mi-a fost dată pentru recenzie, expresia „sai come sono gli studenti al Politecnico, fanno sempre bulione” şi traducerea în româneşte „ ştii cum sunt studenţii de la Politehnică, fac tot timpul bulion”.

„Farre bulione” tradus mot-a-mot este aşa, dar traducătorul acela n-a avut nici cel mai mic frison la expresia asta, i s-a părut  normal ca studenţii să facă bulion? Dacă ar fi căutat expresii dialectale, mai ales acum, cu internetul, ar fi găsit, cu siguranţă, că expresia înseamnă a face scandal, zarvă, petreceri, chefuri, nicidecum a face bulion. Atunci când sunt nesigură, după toate căutările, dau telefon în Italia la o prietenă care a fost profesoară de literatura italiană şi mă consult cu ea. Nu-ţi imaginezi câţi bani am cheltuit pe telefoane în toţi aceşti ani, ca să verific anumite expresii pe care nu le înţeleg foarte bine, argoul şi expresiile dialectale în special. Din punctul meu de vedere, un traducător trebuue să caute până în pânzele albe în clipa în care îl nedumereşte un cuvânt.

Gabriela Lungu si Baricco

Ştiu că Baricco vine în toamnă la Cluj, la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania. De care autor te simţi cel mai apropiată dintre cei pe care i-ai tradus?

Uman mă simt extrem de apropiată de Dacia Maraini, o scriitoare pe care am tradus-o în anii 90, dar cartea a părut la începutul anilor 2000, este scriitoarea cu care sunt şi astăzi în contact, mi-a confirmat că îmi va da o mână de ajutor la traducerea lui Pasolini, pentru că ea locuieşte la Roma. Cartea ei, „Lunga viaţă a Mariannei Ucria”, o voi spune mereu, este cartea pe care o iubesc cel mai mult şi care mi-a fost foarte aproape sufleteşte.

Deşi nu am o relaţie aşa cum consider eu că ar trebui să fie între un scriitor şi un traducător, în sensul unei colaborări, îmi plac cărţile lui Baricco şi le traduc cu plăcere. Mi-aş fi dorit să îl pot întreba direct pe el în clipa în care am avut nişte nedumeriri şi să-mi răspundă. Sper să fie frumoasă venirea lui la Cluj, ştiu că multă lume îl aşteaptă, îi cunosc şi îi apreciază cărţile, aşadar am speranţa că va fi o întâlnire frumoasă cu publicul din Cluj.

Scriitorii ar trebui să fie recunoscători traducătorilor care îi fac să intre în literatura universală.

Tu spui un lucru frumos, dar, din păcate, mai ales autorii tineri nu au prea multă consideraţie pentru traducători. Evident că ei îi fac cunoscuţi în lume, dar un traducător este, aşa cum spunea cineva, autorul din umbră, ceea ce spun nu e o lipsă de modestie. Baricco nu scrie româneşte, el scrie în italiană şi suntem noi, cei care intermediem cunoaşterea lui în România. Dar aşa cum foarte puţini cititori ne cunosc, suntem destul de necunoscuţi chiar şi pentru autori. De la începuturile carierei de traducător am amintiri foarte frumoase despre scriitori italieni de o generaţie mai în vârstă decât cea a lui Baricco, cu care am avut legături, cu  care am colaborat, în casa cărora am fost invitată, cu care am vorbit mult. Din păcate, întâlnirile acestea au rămas aşa, în eter, nu le-am scris, dar am păstrat amintirea în sufletul meu, unele fiind absolut fantastice.

Îţi doreşti în mod special să traduci o anumită carte?

Nevoia mea de a-mi dărui ceva, ca traducător a fost pe deplin satisfăcută în clipa în care am retradus „Ghepardul” a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, o carte uluitoare, un monument al literaturii universale şi marele dar pe care l-am primit ca traducător.