Matematica răului

Expresie a suferinţei interioare, demers al instabilităţii intelectuale, justificare a celor lipsiţi de moralitate, refugiu al incompetenţei, replica incultului, copilul de suflet al pasivităţii, tărâmul de manifestare al frustrărilor, argumentul celui lipsit de argumente, violenţa în nenumăratele ei definiri şi expresii pare a fi cuvântul care uneşte întreaga umanitate.

Ne uneşte pe cei care ne plângem morţii, ca şi pe cei care se pregătesc de noi acte de barbarism. Ne uneşte pe cei care am suferit direct de pe urma unor asemenea manifestări, ca şi pe cei care au ridicat pumnul, piatra, arma. Ne uneşte pe cei ce mai purtăm în trup şi în suflet semnele răului îndreptat asupra noastră de cel apropiat, ca şi pe cel ce apasă un buton.

Violenţa este, în cele din urmă, numitorul comun al întregului univers, de la Big Bang la sacrificiul Hristic, toate momentele cruciale umane sau cosmice sunt coagulate în jurul unui eveniment de violenţă maximă.

Unele trec de capacitatea noastră de percepţie. Colapsul unei stele de cinci ori mai mare decat Soarele a generat cea mai luminoasa rază de fotoni gamma din câte au fost observate până acum. Raza gamma ar fi generat o gaura neagră, iar plasma la temperatură extrem de înaltă a atins o viteză comparabilă cu cea care va fi atinsă de particule în interiorul super-acceleratorului de la Cern din Geneva.  Nu ştim prea bine ce lasă în urmă moartea unei stele, dar violenţa semănată în omenire în ultimii ani va încolţi din nou, mai puternică, mai vicleană, mai neaşteptată.

Desigur, artefactele sociale reuşesc uneori să mai îmblânzească manifestările agresive. Pe pagina de Face book SOS Nice anunţurile cu persoane dispărute se împletesc cu cele de persoane găsite şi sănătoase. Diferenţele de naţionalitate au fost abolite, toţi dispăruţii se încolonează cu fotografii şi date personale pe peretele virtual.

Adriana şi Cristian Coman sunt căutaţi şi în fotografie apare şi fiul. Din comentarii reiese că e dispărut şi Denis, băieţelul lor, apoi cineva confirmă că este copilul aflat în spital, la reanimare. „Sunteţi din familie?” întreabă cineva pe cel ce ştia de băiat. „Deloc. Doar cineva care ar vrea ca toată lumea să găsească pe toată lumea”. „La spitalul Pasteur mai sunt moţi neidentificaţi”, intervine altcineva. „Băiatul e stabil, mama a fost găsită într-un spital, tatăl încă nu”.

Cineva din familie îl recunoaşte pe tatăl, încă de negăsit. Lacrimi. „Doamne, ai mila de noi!” . „În continuarea comunicărilor referitoare la atacul de la Nisa şi a situaţiei celor doi cetăţeni români daţi dispăruţi, Ministerul Afacerilor Externe informează că mama minorului a fost identificată la un spital din Nisa. Potrivit medicilor, starea de sănătate a mamei minorului este destul de gravă, dar stabilă”. Apar oferte de sprijinire a familiei. Copilul este în continuare în comă indusă. Bunica lui a plecat din România spre Nisa pentru a-l identifica.

Se scrie româneşte, în franceză, în engleză, totul în ritm alert, pe firul sensibil dintre a fi, a rezista, a supravieţui şi a depune armele, a sta deoparte.  În cele din urmă, tatăl este găsit între cei morţi.

Tot mai des ni se predă lecţia de matematică a răului

Suntem repetenţi la lecţia evoluţiei morale. Ne lăsăm purtaţi de intolenaţa instinctuală, de respectul pentru forţa brutală, de satisfacţia aprioape fanatică pentru victoria animalică, pentru triumful datorat nu iscusinţei, nu abilităţilor şi Doamne fereşte, nu efortului, ci mai degrabă violenţei. Cum altfel decât violentă este victoria abuzului, a forţei cu care îţi impui punctul de vedere asupra celui care îndrăzneşte să gândească altfel.

Violenţa rămâne ancorată în fiinţa noastră. Madrid, Londra, Burgas, Paris, Brixelles, Ankara, Nisa, Munchen,  nu mai sunt doar nişte oraşe pe harta Europei. Întru memoria sângelui vor rămâne elementele unei ecuaţii a morţii. 191, 56, 5, 12, 130, 35, 28, 84, 9 sunt numere încărcate de suferinţă, de groază, de singurătate, de teama pentru următorul oraş, următorul număr. O ecuaţie fără sfârşit, înscrisă pe tabla neagră a istoriei contemporane.

Am asistat la ceremonii de comemorare a eroilor din cele două Războaie Mondiale care au marcat secolul XX. „Mort pentru patrie” era răspunsul pentru fiecare nume rostit la apelul de front al memoriei din cimitir. Au avut un rost, moartea lor a rodit. Ce răspuns vom da peste ani lungului şir de nume unite ironic de un cuvânt, „Colectiv”? Nici sacrificiu, nici eroism, nici patriotism. Morţi care au avut darul să ne facă pentru câteva zile solidari. Dar câţi ar trebui să compună infernala ecuaţie a sângelui pentru ca aceste legături să nu slăbească, iar ecoul unei şoapte de speranţă să se multiplice, până când pasivitatea va fi înlocuită de acţiune?

Fără să aibă singura justificare, aceea a sacrificiului, când o îndrepţi din propria voinţă asupra ţie însuţi pentru a salva pe alţii, violenţa rămâne un cuţit imaginar pe care mâini de unde s-a retras orice urmă de umanitate, îl înfig în chipul tot mai desfigurat al zilei de azi. Un azi al cărui plâns înăbuşit ne va urmări, căci matematica sângelui nu iartă pe nimeni.